Mircea Radu IACOBAN

Un român avea o vacă – eu eram acela, eu! Se întâmpla în urmă cu 60 de ani. Ca pe mulţi din generaţia mea, născuţi pe timp de război şi crescuţi la vreme de cruntă secetă, nu m-a ocolit boala sărăciei şi-a tuturor lipsurilor – tuberculoza. Am făcut o formă extra-pulmonară, cu fistule ganglionare şi statul român, aşa amărât cum era, ne-a ţinut pe toţi, verile, în colonii sanatoriale, unde eram îndopaţi cu untură de peşte şi lapte conservat trimis în cutiuţe strălucitoare de Ajutorul American.
Când a aflat, bunica din spre mamă, Domnica Grămadă, a alertat familiunea că „băietu’ de la Iţcani îi bòlnav şi tre’ să bee lapte adivărat, nu pomeni conservate.” Drept pentru care s-a luat hotărârea să fiu împroprietărit cu una vacă, urmând ca bunicul Costache să asigure logistica transportului până la livrarea la domiciliu. Urma să fie o surpriză de ziua mea, nici mama, învăţătoare la Iţcani-gară, nici tata, impiegat de mişcare, habar n-aveau ce transfer de proprietate se punea la cale întru salvarea „băietului” tebecist.
Trăind în umbra Dealului lui Vodă, deci, în preajma Cotnarilor, bunicu-meu nu prea bea apă până prin mai-iunie, când secau poloboacele. Fusese pădurar la Zagavia, acum era dascăl la biserica din Scobinţi; el m-a învăţat să citesc, dar cu litere chirilice. Cum, la patru ani, ştiam Tatăl Nostru pe de rost, mi-a adus un ceaslov din veacul XVIII, în care rugăciunea era tipărită pe ultima filă. Urma să potrivesc literele slavone cu sunetele româneşti. Ceea ce am şi făcut; peste decenii, când am început, la Filologie, descifrarea vechii limbi slavone, profesorul Zacordoneţ nu pricepea cum de mă descurc fără ezitare, de la prima vedere (credea el!) prin pădurea de tilde şi de litere clădărite una în cârca celeilalte…
Costache Grămadă nu era înzestrat cu adevăratul har al beţiei. Dimpotrivă: niciodată nu bea de unul singur: iubea doar taclalele de la crâşmă. Acolo era singurul loc în care avea un cuvânt de spus (povestea frumos, cursiv şi colorat), fiindcă acasă glăsuia numai adevăratul cap al familiei, apriga Domnica, bietul Costache având drept cel mult la un firav vot consultativ.
Şi iată că-n zorii unei dimineţi de luni, zi în care nu se fac nici botezuri, nici nunţi, nici înmormântări, moş Costache înjugă boii, o leagă pe Joiţa în urma carului şi, după ce ascultă smerit predica soaţei, care-i înfăţişa una câte una primejdiile drumului (crâşmele, adică) o porneşte înţelepţeşte, iavaş-iavaş, către bănuitul şi necunoscutul Iţcani, unde nu fusese niciodată. În zbor de pasăre, să tot fie vreo 40-50 de km., numai că drumu-i cotigit rău şi bunicu-meu a trebuit să-ntrebe din om în om încotro-s Iţcanii, precum ostaşii ruşi, ale căror prime vorbe erau întotdeauna „Gde Berlin?” Drumul prin pădurile Zagaviei îi era de-a dreptul familiar. N-a poposit decât să-şi tragă sufletul boii şi vaca, la o prisacă a nu ştiu cui, cuscru cu nu ştiu cine din partea verilor Domnicăi, prilej cu care paharul de vorbă s-a tot umplut şi deşertat până-n faptul serii. „Coane Costache, doar n-o să treci, noaptea, Siretul prin vad. Iaca, avem şi balercuţa asta…” A doua zi, după prânz, a ajuns la Lespezi. Mai fusese pe-acolo, aşa că a cârmit direct către crâşma lui Petrache. Nu l-a mai găsit printre cei vii, la tejgheluţă l-a aflat pe „sin Petrache”, drept pentru care au înşirat până după apusul soarelui amintiri despre răposatul.
Joiţa, vacă tânără, focoasă şi-n puteri, a avut nenorocul să întâlnească, sub dealul cimitirului evreiesc, buhaiul comunal. Noroc că dumnealui muncise din greu la îndeplinirea îndatoririlor obşteşti, aşa că n-a dat nici o importanţă frumoasei necunoscute din Scobinţi. Joiţa însă, adulmeca isteric cu nările în vânt şi mai-mai să răstoarne carul, dacă nu se rupea funia. Bunicu-meu a izbutit s-o găsească târziu, în ograda unui hohol ce-o adunase de pe uliţe şi voia plată pentru fân, adăpare şi găzduire. Cerea 3 lei, Costache i-a dat un leu jumătate. După care, moara fiind aproape, a rămas să înnopteze printre căruţaşii ce-şi aşteptau rândul la măcinat. A apărut cofa de molan, moş Costache, cu atâta lume în jur, i-a ţinut pe toţi la poveşti până ce a încetat să orăcăie motorul ofticos la morii. Miercuri, Joiţa va trece prin Dolhasca. Joi, ajunge la Vereşti. Vineri, fără s-o încerce vreo presimţire, trece prin dreptul abatorului din Burdujeni. Sâmbătă va fi la Iţcani. Şi, după 60 de ani, în paginile Monitorului de Suceava.