Cătălin MIHULEAC

Tare mult mi-ar plăcea să privesc grimasele care se aştern pe faţa lui Vincent Van Gogh, ori de câte ori ajunge la urechea-i tăiată preţul cu care i se mai vinde câte unul din tablourile ignorate ori dispreţuite, de la cap la coadă, în timpul vieţii sale. Dacă eşti o fire mai slabă, sumele vehiculate îţi dau vârtejuri şi migrene: acum trei ani, de pildă, casa de licitaţie „Christie’s” din New York i-a scos pe tejghea una din pânze, strigarea pornind de la „modica” sumă de 40 de milioane de dolari.
Lucrarea în discuţie, intitulată „Madame Ginoux”, face parte dintr-o serie de şase portrete, toate dedicate prietenului Paul Gauguin, împreună cu care Van Gogh a frecventat un timp, în orăşelul Arles, cafeneaua acestei tomnatice madame Ginoux şi probabil că şi pe tomnatica madamă Ginoux însăşi. Mă scuzaţi, partea asta de la urmă putea să lipsească, dar nici eu nu mă pot abţine de la puţin scenariu de telenovelă.
Să nu credeţi că portretele sunt cine ştie ce: madame Ginoux, o muiere colţuroasă la trăsături, şade la o masă cu o carte în faţă, ţinând o mână proptită în obraz, cam în felul în care pozează Gabriel Liiceanu pe copertele cărţilor, când o face olecuţă pe seducăreţul. Aşadar, zeci de milioane de dolari pentru un drac de tablou, semnat de olandezul revendicat, deopotrivă, de artă şi de psihiatrie. E acesta un preţ exagerat?
Nicidecum. Unui ins strâmtorat ca mine nu i se par deloc scumpe pânzele lui Van Gogh. Când afirm aşa ceva, mă bazez pe un calcul foarte simplu: dacă pe nişte fotbalişti ca Mutu, Drogba, Kaka ori Cristi Ronaldo se scot cu lejeritate din chimir sume de 20, de 40, de 60 sau – în cazul ultimului - chiar de 94 de milioane de euro pe timp de criză mondială, nu văd de ce o operă de artă ar costa mai puţin.
O operă de artă trăieşte veşnic. Ea bucură generaţii după generaţii, fiind firesc să-i crească valoarea continuu. Pe când, cu părere de rău, de Mutu, de Drogba, de Kaka şi de Cristi Ronaldo nu-şi va mai aminti nimeni peste 50 de ani.