Mircea Radu IACOBAN

Nu ştiu cine este autorul acestui text amar. Circulă pe internet nesemnat şi se încheie cu îndemnul „trimite unui prieten”. Ceea ce şi facem, trimiţându-l, prin intermediul ziarului, tuturor prietenilor adevărului. Lucruri de tot grave se petrec în jurul nostru, determinând deteriorări ce afectează însăşi esenţa vieţuirii românilor, alterări profunde şi ireversibile – iar noi coborâm cu greu privirea de la fleacurile de suprafaţă, de la politicalele mărunte şi meschine, de la mondenităţile de doi bani.
Ciudată această dureroasă scrisoare anonimă! Parcă-i un ţipăt surdinizat, venit de departe (de altfel, se şi intitulează „Strigătul României”). Poate că exagerează. Poate-i rodul unei viziuni prea întunecate şi prea de tot alarmiste. Oricum, nu poate fi ignorată, fiindcă înfăţişează un punct de vedere de acut interes asupra avatarurilor care, încet-încet, erodează temeiuri sacre şi, pe termen lung, pot afecta nefericit destinul unei naţiuni.
Am ales, pentru publicare, cu mici ameliorări stilistice, fragmentele cele mai semnificative: „România nu mai ştim sigur ce mai e şi a cui e. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Suntem sub ocupaţie, deşi nu se vede nici o armată. Suntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Allien şi care iese acum prin burtă, urlând din toţi bojocii: Avem avere, avem valoare! E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mâl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita. Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii din sălaşele de nomazi – cine să mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioane şi Tanti Mimi (…) au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond, bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Până la urmă, a plecat în străinătate, la studii, şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei, care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe geam.
În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi, mai ales, peste ce credeam că e frumos. Cefele groase nu mai sunt buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de un kil jumătate, bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: Bine, crezi că tu eşti mai dăştept? Ia să vedem ce maşină ai! Noul Domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, obligată să se mulţumească, de la un punct încolo, doar cu trecutul. Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Am văzut, la Craiova, parada acestei Românii noi – triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de crimă şi muşchi în sânge. Oamenii ăia, care dădeau ordine Poliţiei, se pregătesc să dea asaltul final spre puterea oficială, după ce au pus mâna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, suntem călcaţi de maşinile lor. (…) Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi. Suntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pântece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului (câţi or mai fi aşa) îşi face educaţia cu textele de pe Taraf Tv şi învaţă meseria de la şuţii cu care se întâlneşte la Gara de Nord (…) Marginea lumii s-a răzbunat, dând buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii, care erau surprinşi că localnicii n-aveau puterea să lupte. Ţara cea nouă ce vine peste noi nu mai are nevoie de ce-am strâns în muzee şi-n cărţi…”
Asta e. N-avem ce comenta.