Mircea Radu IACOBAN

În preajma aniversării naşterii lui Eminescu încep să circule tot mai abitir felurite texte, toate izvorâte din bune intenţii, dar, multe, eşuate… în ridicol. Campion de departe este un oarecare Gheorghe Gavrilă Copil, ce-şi adună articolele din „Dreptatea” şi din publicaţii ocazionale în cărţi pe care, din fericire, nimeni nu le ia în seamă. Pricina: totala inutilitate a oricărei polemici cu acest straniu personaj, cantonat într-o lume a ideilor puţine, fixe şi cam aiuristice.
Nu i se poate contesta reala fibră a patriotismului, nici legitimitatea ţelurilor în numele cărora militează, ci logica strâmbă a tentativelor de demonstraţie, saltul prin care ajunge la concluzii contondente ignorând realitatea premiselor, ca şi hazlia tendinţă de a-şi aroga la tot pasul merite cel puţin îndoielnice.
În sfera politicii (este unul dintre fondatorii PNŢCD) s-a ilustrat ca un zgomotos şi exaltat militant pentru unirea Basarabiei cu România. Este convins că reîntregirea a fost conştient şi malefic sabotată de inamicii naţionali Iliescu, Roman, Năstase, Emil Constantinescu, Adrian Severin, Zoe Petre ş.m.a. (lista este interminabilă; aflăm printre cei incriminaţi şi numele lui… Coposu!) Aceşti infami n-au vrut şi nu vor unirea! Ba, autorul ştie din sursă sigură (?!) că Iliescu ar fi solicitat ajutor militar Moscovei. A fost nevoie ca dl. G.G. Copil să intervină personal la Kremlin; drept urmare, Moscova a dat imediat înapoi şi nu a mai trimis trupe în România…
Tot domnia sa demască vigilent compoziţia cabinetului post-decembrist: „guvernul de după împuşcarea lui Ceauşescu este format în întregime din evrei (cu o excepţie, dar şi acest ministru avea o viaţă întreagă de bolşevic)” – de unde se vede că bolşevismul poate servi şi ca etichetă rasială… Din curiozitate, am revăzut lista guvernului Petre Roman, ornată cu „evreii” Mihai Chiţac, Traian Băsescu, Teofil Pop, Nicolae Militaru (apoi Stănculescu), Mihai Lupoi, Mircea Angelescu, Petru Pepelea, Victor Surdu, Coriolan Babeţi, Teodor Stolojan, Ioan Ţipu, Nicolae Văcăroiu, Ion Columbeanu, Petre Plăcintă etc. etc. etc. – când i-o fi văzut dl. Copil la Sinagogă?
Cariera politică în PNŢCD a vizionarului autor a fost brutal întreruptă – cum credeţi? – la cererea Moscovei. Ambasada URSS l-a chemat la ordine pe Corneliu Coposu şi „am fost împins cu totală discreţie din conducerea PNŢCD şi de la „Dreptatea”. Rămas fără obiectul muncii în politică, omul nostru schimbă registrul şi se hotărăşte să deschidă ochii românilor cu privire la „neîndoielnica” asasinare a lui Eminescu. Culpabilă ar fi toată clasa politică a vremii: „Vina guvernanţilor români este în afara oricărei îndoieli” (iaca, eu unul, mă îndoiesc, na!); „conştienţi de vina lor abominabilă, au avut grijă să n-o mărturisească nici în jurnalele lor personale”. Cine credeţi că-s mafioţii? Carol I, I.C. Brătianu, Titu Maiorescu, P.P. Carp. Dar şi ruşii (se putea?): „nu există îndoială că de Eminescu se ocupau serviciile secrete ruseşti” – n-o fi existând, dar eu iar mă îndoiesc, fiindcă, până acum cel puţin, nu s-a descoperit nici un indiciu în acest sens! Poetul n-ar fi fost niciodată bolnav şi cu atât mai puţin nebun. Doctorii au minţit fără ruşine, făcând parte din complot.
G.G. Copil îşi susţine teza printr-o analogie cu propriu său destin. În 1971 era internat la Bălăceanca. Expertizat psihic, a primit diagnosticul „Fără tulburări psihice clinic manifeste. Are discernământul păstrat.” Bun, şi ce ar trebui să înţelegem? Dacă, într-adevăr, psihiatrii mint, atunci autorului îi lipseşte o doagă. Dacă tagma psihiatrilor nu minte, atunci, mergând pe firul analogiei, n-a minţit nici în cazul lui Eminescu, şi ipoteza deplinei sănătăţi mintale cade…
Cine a urmărit ansamblul discuţiilor privind eventuala asasinare a lui Eminescu (teză susţinută şi de cercetători onorabili) a avut a constata că acuza nu se întemeiază pe documente, ci mai ales pe… lipsa documentelor şi că probele nu-s nici măcar circumstanţiale. Singurul şi firavul reazim l-ar constitui îndemnul lui P.P. Carp „mai potoliţi-l pe Eminescu!” Unii consideră că-i de-ajuns. O fi. Dar numai în mintea lor.