Cătălin MIHULEAC

În zilele următoare, se anunţă iar la Iaşi o horă a unirii foarte bengoasă, pentru care se vor arunca în joc sume bugetare colosale. Dar, cu toate aceste eforturi, e greu de crezut că va fi egalată vreodată hora jucată acum doi ani de crema buruienişului politic românesc, care a ilustrat perfect nu doar mojicia conducătorilor de azi ai ţării, ci şi faptul că patriotismul nu mai preţuieşte nici cât o ceapă degerată.
Să fim serioşi: în ziua de azi, cetăţenii patriei noastre nu doar că nu mai au vreun motiv întemeiat să dea „mână cu mână” (afară de cazul când pun la cale vreo devalizare de bancă, vreo licitaţie măsluită sau altă potlogărie asemănătoare), dar nici nu mai poartă în piept acea mult cântată „inimă română”, semnalată de poetul Alecsandri, strămoşul masonilor şmecheri de astăzi.
Mai mult, într-o cvasiunanimitate demnă de o cauză mai bună, cei mai mulţi locuitori ai acestei ţări regretă amarnic că sorţii au decis să vină pe lume într-un asemenea perimetru neinspirat, fiind siliţi ori să îşi ia câmpii, ori să se resemneze şi, vorba colonelului Buendia din romanul „Un veac de singurătate” al lui nea Gabi Marquez, să îşi petreacă timpul aşteptând „să treacă şi înmormântarea lor”.
Acum doi ani, s-a mai întâmplat un lucru nemaipomenit chiar şi pentru această ţară, unde nimic nu-i totuşi de mirare: întrucât preşedintele şi premierul au considerat că o singură horă a unirii a rămas prea strâmtă şi nu le poate încăpea aspiraţiile dansant-patriotice, s-au scindat, iscând fiecare câte o horă separată. Aşa, fiecare cu hora lui, ca să nu iasă discuţii.
Mergând pe firul deducţiei, fiindcă un singur rând de strofe şi-o singură muzică nu mai sunt suficiente, ar trebui compuse şi nişte versuri paralele pentru hora numărul doi, precum şi o muzică distinctă.
Nu-i mai democratic aşa? Preşedintele şi premierul să aibă fiecare hora lui, personalizată. Mai mult, fiecare partid să aibă hora lui, personalizată. De-abia aştept s-o ascult pe cea de la UDMR, că tot aduce nea Marko puţin cu veselul Alecsandri.