Mircea Radu IACOBAN

Anul s-a înnoit. Dea Domnul să fie (mai) bine! Am primit, ca şi la venirea lui 2009, un vraf de felicitări. S-a împlinit vreo una dintre urările de atunci? Aş! Vorbe… Anul ce şi-a dat duhul m-a lăsat printre cărţi, cel care a venit mă găseşte tot printre cărţi, întrucât continui să cred cu încăpăţânare în rolul, rostul şi menirea cărţii: tot ce-i temeinic în cultura unei naţii se construieşte şi se perpetuează prin carte. Chiar dacă „se scutur multe moarte”, chiar dacă se citeşte din ce în ce mai puţin, verba volant, cartea rămâne.
Iată, acum, dau peste o remarcabilă teză de doctorat semnată Harieta Mareci, din paginile căreia aflu despre un bărbat bucovinean trecut în nedreaptă uitare: Teodor Bălan. A murit în 1972, la Gura Humorului şi, dacă nu era erudita semnalare a cercetătoarei (bănuiesc) sucevene, cine să-şi mai fi întors gândul către cvasi-uitata personalitate cu merite reale culturale şi cu impresionantă statură de luptător? Dimensiune căreia, azi, din pricina regretabilei confuzii ce se face între patriotism şi naţionalism, are parte de atenţie marginală, dacă nu-i privită cu ironie şi expediată cu suficienţă în derizoriu. De-ar fi avut parte cei ce tratează de sus şi cu superioară îngăduinţă militantismul de sorginte patriotic-românească, de cumplitele experienţe pe care bucovinenii le-au traversat sub stăpânire străină, atunci sunt sigur, cu totul altfel ar înţelege şi tratata dureroasa, exemplara şi adeseori eroica prestaţie a înaintaşilor!
Cartea Harietei Mareci este rodul unei cercetări minuţioase, aş zice chiar exhaustive, bine organizată şi susţinută de abundenţa materialului faptic identificat prin eforturi proprii şi beneficiind de un aparat critic de-a dreptul fastuos. Pagină cu pagină, se înfiripă şi se conturează personalitatea unui intelectual rasat, ce şi-a canalizat eforturile într-o direcţie în care ştiinţa era chemată să susţină şi dispute politice. Nu politicale meschine, de duzină, ci temeiuri istorice majore, şi azi contestate – drepturile românilor asupra Bucovinei. În „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională”, rostit în 1843, la Academia Mihăileană din Iaşi, Mihail Kogălniceanu deplângea faptul că „n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile”. Documentele, adică. În Bucovina aflată sub Habsburgi, situaţia era şi mai gravă în ceea ce priveşte tezaurizarea, cercetarea şi valorificarea documentelor de interes istoric. Un prim corpus a izbutit să înfiripe Eudoxiu Hurmuzaki, ale cărui eforturi au fost urmate de Dimitrie Dan, I.G. Sbiera, Simeon Florea Marian, Const. Morariu, Ion Nistor, Teodor Ştefanelli, însă opera majoră de pionierat în domeniul arhivisticii provinciei poartă semnătura lui T. Bălan. Scopul mărturisit fiind acela de „a construi durata Bucovinei”, consemnând realităţile apăsătoarei şi nedreptei stăpâniri imperiale, întinsă pe lunga perioadă 1775-1918. Imensa colecţie de „Documente bucovinene”, precum şi „Documentele câmpulungene”, istoricul mănăstirilor din zonă, ori cel al familiei Hurmuzaki, au fost publicate doar parţial, jumătate din materialului documentar aşteptând şi acum, în arhivele de la Suceava şi Bucureşti, ipotetica editare. (Puţin probabilă – şi nu-i singurul caz: nici până azi, monumentala „Istorie a Iaşilor”, datorată acad. Dan Bădărău, nu şi-a găsit un editor, deşi-i tehnoredactată şi pregătită pentru tipar până la virgulă, cu tot cu ilustraţii!) Aproape 30 de ani, tipărirea lucrărilor lui T. Bălan a fost împiedicată chiar de… utilizarea numelui Bucovina! Îmi fac datoria să atrag atenţia că încă nu s-au publicat, deşi merită cu prisosinţă, alte lucrări de cert interes ale lui, cum ar fi „Istoria teatrului românesc din Bucovina”, amplă cercetare, susţinută de o cuprinzătoare culegere (254 file) de „Documente referitoarea la dezvoltarea teatrului românesc în Bucovina în perioada 1855-1913”, apoi o sumedenie de articole ce s-ar cuveni înmănunchiate între două coperte, dar şi o adevărată surpriză: romanul „Fănucă”, în două volume însumând 308 file de manuscris.
Cartea Harietei Mareci izbuteşte să atragă atenţia asupra unei personalităţi şi unei opere nedrept uitate. În ansamblu, o cercetare-model, redactată într-o cursivă şi expresivă limbă românească. Totuşi, cu o excepţie: petele pecinginii lingvistice lăbărţată de transmisiile sportive, în care „de” este ilogic şi parazitar înlocuit cu „de către” (am auzit şi formularea „balonul s-a lovit de către bară”!) De ce-o fi trebuind să scrie autoarea „necrologul semnat de către istoricul” cutare şi nu „de istoricul”?