M-a oprit alaltăieri un ins pe stradă, pretinzând că mă cunoaşte. M-a poftit la o cafea, şi a trebuit să-i subţiez cu mintea trăsăturile, ca să-mi dezgheţ memoria şi să-l pot recunoaşte. Da, în urmă cu zece ani, petrecusem câteva zile la ferma sa rurală, unde omul creştea şi clădea nişte porci superbi, falnici ca brazii. Simţisem atunci o invidie grea ca un sângerete, deoarece confortul acestor animale - care ne dau astăzi cea mai modernă dintre gripe - îl depăşea cu destule gradaţii pe al meu. Dar timpul ne mistuie pe toţi în mod diferit. Între timp, tânărul fermier îşi prăpădise complet graţia, lăsând locul unei buhăiri roşietice de care, ca să fim sinceri, puţini români scapă.
Am ales primul bar, la întâmplare. Dar nici bine n-a apucat cafeaua să patineze pe gâtlejul meu, că proprietarul porcilor, văzându-l pe Marko Bela la televizorul din bar, mi-a şi spus că i-ar mătrăşi pe toţi bozgorii, ţiganii şi homosexualii care ne impurifică neamul. Exact aşa: dacă în ţara noastră nu ar exista nişte legi total tâmpite, el ar prinde ungurul, ţiganul sau poponautul de copită şi – harşti! – ar face cu el ce face cu porcul de Crăciun. Dar fără anestezie, că-i scumpă şi nu se merită.
Văzându-l congestionat brusc de draci, l-am iscodit, după cum mi-e felul:
- Iartă-mă, tu nu cumva bei din întâmplare sânge de porc?
Ştiam că obiceiul măcelăresc cere ca sângele porcului proaspăt sacrificat să fie băut cald, crezându-se astfel că se preia o cotă din vigoarea animalului.
- Beau, dar nu din întâmplare, cum te-ai exprimat. Ce-i mai sănătos ca sângele de porc?
- Păi, salatele de crudităţi, uleiul de măsline, mierea de albine... am început să enumăr eu pe degete.
Crescătorul de porci nu mai avea însă urechi pentru mine.
- Beau sânge de porc, aşa cum aş bea sânge de ungur sau de homalău. Scurt pe doi!
Halogenul ochilor săi mă orbea, adeverind teza că băutorii de sânge preiau toţi hormonii de stres ai animalului supus sacrificării, devenind nişte fiinţe violente. Instinctiv, deşi nu mă încadrez în niciuna din cele trei categorii aduse în discuţie de băutorul de sânge, am dus mâna la propria-mi beregată, mai nesigur ca niciodată pe integritatea ei. Am pretextat o cursă la toaletă, şi-am rupt-o la fugă spre casă.
Goneam ca un dement pe stradă, necutezând să întorc privirea. Gâfâiam ca un cascador, după o zi de filmare la o peliculă istorică românească. Mă izbeam de trecători şi trecătoare, călcând cu pingeaua mea grobiană pantofi eleganţi, şi desprinzând poşete de pe crengile fine ale damelor.
- Porcule, îmi strigau frumoasele străzii, indignate. Porcule!
Atunci, duceam iar mâna la beregată, şi grăbeam mai tare pasul. Ajuns acasă, mai mult grohăiam decât gâfâiam. Mi-a fost teamă să mă uit în oglindă.