Mircea Radu IACOBAN

Trăim mai prost, sau trăim mai bine? Întrebarea merită să ne-o punem, încercând fie o evaluare pe termen scurt, la finele unui an de criză, agitat şi contradictoriu, fie o proiecţie mai amplă, la încheierea celor două decenii ale „ciclului Brucan”.
Comparaţia de bază făcându-se, desigur, cu perioada ceauşistă, etalon pentru un „ieri” şi detestat şi, culmea, regretat! Cum suntem plângăcioşi şi alarmişti din fire, primul impuls ne face să declarăm că azi, în România, se trăieşte mai prost. Şi comparativ cu ieri, şi cu alaltăieri. Ceea ce, desigur, este o aberaţie. Oricât de afectată ar fi analiza obiectivă de ecourile tinereţii noastre pierdute, de unde şi reflexul întoarcerii privirii cu îngăduinţă către „a fost odată”, trebuie să recunoaştem că traiul nostru cel de toate zilele nu-i nicidecum mai sărac decât a fost. Poate mai stresant, mai solicitant, mai nesigur, dar, oricum, este suficient să vezi străzile potopite de limuzine şi oraşele năpădite de vile pentru a concluziona că nivelul general de trai s-a ridicat sensibil. Poate nefiresc şi-n pofida posibilităţilor reale ale ţării, dar asta-i altceva.
Întrebarea este cât de… general poate fi acest „nivel general”. Cum se ştie, dacă eu mănânc doi pui şi vecinul meu nici unul, statistica va constata că s-a consumat un pui pe cap de locuitor - chiar dacă bietul vecin doar a înghiţit în sec. Aşa că răspunsul corect ar fi, mai degrabă, acela că mulţi o duc prea bine, destui o duc binişor, iar polarizarea brutală din ultimii ani a dus sub abscisa traiului decent sumedenie de români deveniţi, astfel, permeabili la efluvii nostalgice, expuşi resentimentelor şi senzaţiei de cronică frustrare. Măcar, ieri o duceam cu toţii cam la fel – evident, cu puţinele excepţii îngăduite la vârful vârfurilor. Mai mult bănuite, fiindcă rubrica mondenă a „Scânteii” (!) nu inventaria bucatele servite la masa lui Gogu Rădulescu, nici toaletele coanei Leana.
Acum, reporterii au mână liberă. Alexandra Kira, de pildă, descrie la modul profesionist gazetăresc petrecere pe care miliardarul C.B. a dat-o la Sinaia, cu prilejul împlinirii vârstei de 39 de ani. Spicuiesc: „Sute de orhidee mov şi de trandafiri albi au decorat impunătoarea casă (…) încăperile au fost împodobite în alb şi mov, chelnerii fiind obligaţi să se asorteze. La fiecare masă (80 de invitaţi, n.n.) au fost în permanenţă prezenţi patru chelneri care, la cea mai mică mişcare a invitaţilor, umpleau paharele. S-a băut numai şampanie Cristal, care costă 400 de euro sticla şi Moët Rose. Soţia sărbătoritului a schimbat, pe parcursul serii, trei ţinute: Saab, Versace şi Valentino. În plus, un make-up artist şi un hair-stylist au stat toată noaptea la dispoziţia acesteia. Punctul culminant a fost focul de artificii, realizat de o firmă din Franţa, care a costat 9000 de euro. Distracţia a fost asigurată de cei mai în vogă manelişti, printre care Fraţii Cocoş, Petrică Cercel, Florin Turbatu şi Adrian Minune. Chiar dacă s-a vrut o petrecere cu ştaif, n-a lipsit obiceiul de arunca cu bani în lăutari. Numai Adi Minune a câştigat, la un singur cântec, aproximativ 1000 de euro.” Nu mai reproducem lista meniului, că scriem la o gazetă, nu tipărim o carte; în schimb, iată câteva detalii privind reşedinţa: „Vila este estimată la aprox. 10 milioane de euro. Miliardarul şi-a amenajat, la etajul I al somptuoasei case, o piscină imensă, cu saună şi solar (…)
Tot la etajul I este amplasată şi o sală de biliard, cu mese pentru profesionişti, făcute de comandă în USA”… etc. etc. Distracţia a costat, în total, cât leafa pe o lună a 2000 de funcţionari publici – ca să nu mai vorbim şi despre cadouri (Doamna Dany B. a primit un inel valorând 1.500.000 de euro). Ei, nu-i aşa că se trăieşte bine în România? Eu unul, îmi fac cruce: n-aş avea nimic împotrivă dacă C.B. ar fi un artist celebru, un fotbalist de naţională, un inventator de notorietate, un scriitor de talie mondială ori, barem, judeţeană, un fericit moştenitor al bunicii din Canada, un creator de marcă în cibernetică, un descoperitor de soiuri-minune în agricultură – mă rog, orice i-ar da dreptul să riposteze că averea ce-o azvârle pe stridii, artificii şi manelişti i se cuvine, fiind produs al propriei sale valori, ilustrată cu strălucire într-un domeniu oarecare. Dar, se pare, că-i vorba despre aceleaşi învârteli patronate de partide (oricare, că toate-s la fel) şi că banii lui sunt, de fapt, banii noştri. Menander spunea, acum două milenii: „Nici un om drept nu se îmbogăţeşte iute”. Noi, fiind, în sfârşit, liberi… nu spunem nimic.