Mircea Radu IACOBAN

Adevărată surpriză târzia apariţie a romanului cvasi-autobiografic „La răscruce de vânturi”, datorat lui Scarlat Callimachi, singurul scriitor român al veacului XX „os de domn” (patru domnitori şi un mitropolit în familie!) Supranumit „Prinţul roşu”, Callimachi (1896-1966) e-un personaj de formidabil pitoresc.
Mare boier moldovean (ce s-o fi ales din castelul de la Capul Câmpului?) a aderat la grupările literare de avangardă, a activat în mişcarea antifascistă, i-a apărat, în 1933, pe greviştii de la Griviţa, a trecut prin lagărele de la Miercurea Ciuc, Caracal şi Tg. Jiu în anii 1940-1941 – convingeri de stânga, deci, dacă nu chiar comuniste. Meritul tipăririi acestui roman-fluviu (peste 500 de pagini în format mare, culese cu literă măruntă) se împarte între Editura „Anima” şi prozatorul Alexei Rudeanu, cel care a purtat trei decenii de grijă manuscrisului, până la puţin aşteptata lui apariţie. Se vrea un roman-frescă, ce acoperă o perioadă lungă, zbuciumată şi contradictorie: 1917-1950.
De unde şi primul strat al interesului cărţii: citită în cheie documentară, oferă belşug de informaţii asupra experienţelor esenţiale (naşterea, moartea, amiciţia, ura, dragostea, visul, curgerea anotimpurilor…), dar descinzând până şi-n amănunţimile portretizării personajelor epocii. Apare, astfel… Ilie Pintilie, cu sârg idealizat până peste poate: „Cuvintele lui curgeau lin, ca o apă de munte ajunsă în vale, privirea lui albastră, de culoarea unui cer primăvăratec de zori de zi, legăna parcă vorbele în şoaptă. Toată faţa lui iradia bunătate, hotărâre şi încredere în sine…” Ca scriitură, prima jumătate a romanului e ternă şi scăldată în sentimentalism minor. Poncife dulcege („Un cuc glăsuia undeva în depărtare, zeci de vrăbii ciripeau săltând pe crengile unor caişi şi pruni în floare. Fluturi săltau printre valurile rotocoalelor şi stelelor ţesute din flori. Ce linişte binefăcătoare! Ce minunată privelişte, zise deodată Pamfil…”), teodorenisme cât cuprinde, postate de dialog fără relief, plus inserţii de poezie atribuită personajului principal, cu strofe de calibrul „ Îţi mai aduci aminte / De noaptea Învierii / Când ne îndreptam / Spre Catedrala Sfântului Isac?” Pe măsură ce romanul se înfiripă şi se împlineşte, stilul se rafinează, efluviile edulcorate se subţiază şi dialogul devine mai credibil.
O evoluţie asemănătoare, dar în sens invers, se poate distinge în scriitura unui roman ce a făcut epocă şi pe care unii critici de azi îl aşează în rândul primelor zece romane româneşti: „În preajma revoluţiei”, de Const. Stere. Paralela între cele două cărţi se impune de la sine: amândouă sunt în bună măsură autobiografice, amândouă pornesc din preajma aceluiaşi reper temporal, amândouă sunt aşezate sub semnul luptei pentru o cauză anume - s-ar zice, aproape aceeaşi, Stere şi Callimachi fiind oameni de stânga. Cu simpatii… diametral opuse: deviza lui Stere a fost din totdeauna „Fără Rusia!”, în vreme ce Callimachi (autor al unui volum de entuziaste reportaje din URSS publicat în 1960…) nutreşte aceeaşi idiosincrazie faţă de… Germania! Drept pentru care, şi-n Primul şi-n al Doilea Război Mondial oştenii nemţi ar fi furat din coteţe găinile şi godacii ţăranilor români, iar când e să descrie doi adversari ucişi de acelaşi şrapnel, Callimachi îl vede pe răposatul rus cu ochii luminos-albaştri şi zâmbet încremenit pe buze, în vreme ce neamţul are, nu-i aşa, faciesul schimonosit într-un rânjet hidos. Într-o mare parte din a doua jumătate a romanului sunt evocate temerile moldovenilor îngroziţi că, după ce s-a rupt frontul pe linia Iaşi-Ruginoasa, vor avea de îndurat abuzurile armiei roşii năvălitoare. Când acolo, în carte, nici o vorbuliţă! Ori, cine mai ştie, paginile cu pricina vor fi făcut parte din capitolele XIII şi XIV, care, potrivit precizării de la pag. 507, „le-a distrus poate chiar autorul: nu i-au fost pe plac, ori nu se potriveau cu vremurile în care trăia.”
Mai degrabă ipoteza a doua, fiindcă dacă un prinţ, oricât de „roşu”, şi-ar fi îngăduit să scrie, în anii ’50, despre „davai ceasov!”, ajungea din nou în lagăr, de astă dată expediat de cei pe care îi considera „ai lui”. Este, în toate cele, cartea unei mari dezamăgiri: „Toţi cei din generaţia noastră sunt nişte învinşi: unii o mărturisesc sincer, alţii se mint pe ei înşişi şi pe cei din jurul lor.” Romanul, cu toate virtuţile şi hibele lui, a meritat din plin lumina tiparului, chiar dacă mărturia, speriată de reverberaţiile propriului ţipăt în vremuri de restrişte, încearcă să-şi pună singură surdină.