Cătălin MIHULEAC

Mi-e imposibil să agreez ideea, cocoţată pe sticlă de postul „Realitatea”, de a-i sorta pe români ca pe legumele de murături, separându-i pe românii mari de cei mici şi mijlocii, pentru a reţine o aşa zisă spumă elitistă, formată din zece bucăţi. Trec peste faptul că principalul criteriu de măsurare a performanţei celor „Zece pentru România” este notorietatea lor, şi nu întotdeauna notorietatea de moment înseamnă performanţă. Să ne gândim la artişti, de pildă, a căror calitate, de multe ori, este recunoscută post-mortem. În timpul vieţii, ar fi avut vreo şansă Van Gogh să fie băgat în seamă de realizatorul Van Tatulici, la „Zece pentru Olanda”? Dar Eminescu, pe vremea lui, ar fi contat la „Zece pentru România”, secţiunea „Scriitori şi publicişti”?
Fiindcă am ajuns pe tarlaua presei, în 2005 a câştigat trofeul Cete Popescu, deşi el e mai curând o pildă cum nu trebuie făcută presă. Căci oricât l-ar bubui televiziunile între ele ca pe o minge de oină, oricât l-ar purta profesori securişti prin amfiteatrele universităţilor şi l-ar arăta studenţilor, Popescu tot un ins toxic pentru jurnalismul românesc rămâne. Bine, s-ar putea obiecta că aceste clasamente rezultă pe baza cercetărilor sociologice, adică masele se pronunţă, dar de unde ştiu masele bunăoară care-s regulile jurnalistice după care trebuie scris un pamflet sau un editorial? Să mai continuu cu faptul că, în acelaşi an 2005, la categoria „miniştri şi parlamentari”, a câştigat Mona Muscă, dispărută apoi şi repede uitată, de parcă ar fi fost un dinozaur de proastă calitate?
Cred că secretul unei ţări sănătoase nu e să aibă staruri cu nemiluita în toate domeniile, ci să aibă inşi care să-şi facă bine şi onest treaba. Sunt condeieri în provincie, de pildă, care scriu mult mai bine decât CTP, dar nu beneficiază de mediatizarea acestuia şi nu intră în niciun clasament. Mai am un exemplu de ceea ce înseamnă „Zece pentru România”, un exemplu de data asta personal.
În urmă cu un deceniu, am fost supus unei intervenţii chirurgicale. Fiind efectuată printr-o metodă de pe vremea lui Pazvante, operaţia s-a rupt după câteva zile, astfel că a trebuit s-o refac. Pe medicul care m-a operat în dorul lelii, nu l-am mai văzut decât peste câţiva ani. Era clasat la „Zece pentru România”, pe podiumul celor mai buni chirurgi.