Mircea Radu IACOBAN

Aud şi nu-mi vine să cred: clientul din faţa mea cere „patru cartofi potriviţi”. Adică, nici prea mari, nici prea mici – cât îl ţine punga. Neaşteptată mi se pare reacţia vânzătoarei: nu se miră deloc. Alege cei patru cartofi, îi cântăreşte, ia banii, dă restul, ca şi cum scena s-ar încadra între limitele deplinei normalităţi. „De ce vă miraţi – îmi spune, după plecarea clientului – o doamnă funcţionară pensionară cumpără, de ani de zile, un măr joia şi altul sâmbăta. N-are lumea bani, domnule…” Aşa să fie? Puzderie de vile puhave s-au ridicat şi se ridică în toate cotloanele oraşului, străzile sunt ticsite de maşini străine, cine n-are, n-are, dar cine are, apoi… are! Nu luăm în discuţie cauzele, ci doar observăm rezultatele: s-a ajuns să se târguiască „patru cartofi potriviţi”. Scena nu prea era de imaginat acum două decenii, când, dacă n-aveai casă, reclamai la partid, n-aveai slujbă, reclamai la partid, te-nşela nevasta, reclamai tot la partid, şi de nu puteai trăi din pensie, te plângeai şefului cel mare - fiindcă, vorba lui George Lesnea, „Partidul e-n toate, e-n cele ce sânt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare…” Azi, reclami lui Dumnezeu şi, până ce primeşti răspuns de la Cancelaria Raiului, îţi duci zilele cu „patru cartofi potriviţi”. Pe vremea lui Ceaşcă, cu excepţia vârfurilor nomenclaturii, românii au dus-o cât se poate de modest, la limita decenţei şi, în ultimii ani, sub penibilul acestei limite – dar, oricum, nu-şi cumpăra nimeni un măr joia şi altul sâmbăta. Dacă, la Aprozar, cereai „patru cartofi potriviţi”, te alegeai cu admonestarea „lasă, tovarăşe, băşcălia” şi nu te lua nimeni în serios. Atunci, mai toţi trebuiau să se mulţumească cu puţin; acum, unii au indecent de mult şi alţii, mai nimic. Cum asta nu poate fi nicidecum ţinta capitalismului, suntem obligaţi să credem că, la Carpaţi şi Dunăre, ceva (fundamental!) se aplică strâmb, incorect, poate chiar imoral… De fapt, nu despre asta intenţionam să scriu, ci despre destinul cărţii, a cărui imagine a cam distorsionat-o recent încheiatul târg „Gaudeamus”. Văzută pe ecranele tv, marea şi ambiţioasa „manifestare cu cartea” a lăsat impresia grandiosului triumfalist: dom’le, ce de carte se tipăreşte în România (dar, n.n., în ce tiraje?), cât de mult a ajuns să conteze (în momentele festive, n.n.) în construcţia identităţii culturale a românului…etc. etc. Când, de fapt, regele e gol. Cartea nu se vinde, cartea nu se citeşte - şi cum să te întrebi de ce nu se vinde, când românul abia izbuteşte să-şi cumpere „patru cartofi potriviţi”? Avem o piaţă de carte evaluată (în 2008) la circa 150 milioane de euro – jumătate din cea a Ungariei. Şi cum vecinii noştri de la vest sunt, ca număr de locuitori, la jumătate faţă de cei ai ţării noastre, rezultă că, de fapt, românul cheltuieşte pe sfert faţă de maghiar la capitolul „achiziţie carte”. În 2009, şi această modestă sumă reprezentând comerţul cu cartea s-a diminuat în ţara noastră cu încă 30%. Deci, nici măcar sfertul nu mai este sfert, ceea ce ne aşează într-un raport de cruntă inferioritate culturală (vânzarea de carte este unul dintre principalii indicatori) faţă de celelalte ţări ale Uniunii Europene. La noi, s-a promulgat încă acum 6 ani o Lege a cărţii. A mai auzit cineva de ea? Ştie cineva de ce nu se aplică? Nici unul dintre prezindenţiabili nu a pus această întrebare, preferând să lase dezbaterile electorale în eterna gamă minoră a gâlcevilor de mahala. Iar bugetul SPP-ului a ajuns să fie mai mare decât cel al Fondului Cultural Naţional – ce pretenţii să mai avem? O difuzare organizată a cărţii nu există, o critică de întâmpinare neutră şi neînregimentată n-avem, o evidenţă centralizată, transparentă şi utilizabilă a tuturor titlurilor editate într-un trimestru nu-i, procentele pretinse de librari sunt astronomice, Legea drepturilor de autor nu-i compatibilă cu reglementările U.E. – se pare că a venit momentul unic şi ultim al tragerii semnalului de alarmă: fără resurecţia cărţii, se şubrezeşte iremediabil unul dintre temeiurile esenţiale ale culturii naţionale. Şi dacă nu putem spera c-o să-şi cumpere degrabă carte cel ce se bucură de un măr joia şi de altul sâmbăta, să nădăjduim că, sfătuit de gândul cel bun şi ruşinat de clasamentele europene, se va implica mai responsabil statul. Dar şi aşa numita „clasă de mijloc”; posibilitate de a fi în preajma cărţii are – dorinţă, din păcate, nu prea se vede.