Mircea Radu IACOBAN

Încep să apară tot mai multe lecturi critice serioase şi aşezate ale „Raportului Tismăneanu”. De ce atât de târziu? Simplu: nu s-au publicat opinii ce contestă, înainte de orice, obiectivitatea şi legitimitatea demersului „Comisiei prezidenţiale” pentru simplul motiv că (scrie criticul Dumitru Micu) „a critica Raportul însemna, implicit, a nega crimele comunismului şi, pe cale de consecinţă, a cădea sub incidenţa dreptului penal.”
Se remarcă, astfel, tonul imperativ al unui document care înfierează fără a se osteni să demonstreze, încercând să lase impresia unui „dixit” suveran, obligatoriu de acceptat ca exprimând adevărul absolut. Orice urmă de îndoială ar fi semnul unei culpabilităţi condamnabile; cum spunea Lenin, ori cu noi, ori împotriva noastră, cale de mijloc nu există!
O astfel de viziune – ori, mai exact spus, o… altfel de viziune – îşi propune să acrediteze cartea „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, apărută la editura „Cartier” din Chişinău. De ce în Basarabia şi nu în România? Fiindcă, explică autorii, nici o editură românească nu s-a încumetat s-o publice! Chiar şi numai acest fapt vorbeşte de la sine despre nedemocratica încercare de impunere a unui document scris la comandă politică. 13 autori, majoritatea tineri, dar cu condei exersat, îşi auto-îngăduie gestul examinării critice, fără „ira et studio”, ajungând la concluzia pe care o rezumă, în revista „Cultura”, Dumitru Micu: „O scriere născută din fanatism n-are cum să fie o operă ştiinţifică. Fatalmente, ea substituie analizei obiective – pledoaria, demonstraţiei plauzibile – oratoria patetică. Ea nu judecă liniştit, ci se lansează în pledoarii, nu descrie imparţial realităţi, ci lansează acuzaţii, nu explică, ci stigmatizează.”
Totuşi, în ansamblu, cartea de la Chişinău nu este nicidecum un rechizitoriu anti-Tismăneanu; dimpotrivă, sunt evidenţiate părţile remarcabile, mai ales pasajele „tehnice, informative, bazate pe studii efectuate de experţi, care sunt interesante şi utile.” Păcatul capital al Raportului este erijarea în deţinerea adevărului absolut şi eşuarea într-un „discurs anticomunist standard şi grosier”, care-l preschimbă într-un soi de „învăţământ de partid à rebours, menit să-i convingă „pe anticomuniştii fervenţi, dar numai pe ei.” Nimic nu se reproşează României antebelice, nimic din ceea ce „s-a realizat incontestabil” în socialism nu se recunoaşte. Războiul, ocupaţia sovietică, abandonul de la Yalta, dominaţia Moscovei, mentalităţile noastre balcanice, n-au nici o relevanţă şi nu explică nimic: comunismul românesc a fost şi a rămas unic responsabil, până şi de infectarea copiilor cu HIV!
Scara responsabilităţilor este şi ea evident contestabilă, câtă vreme se pune semnul egalităţii între prestaţia unui Lucreţiu Pătrăşcanu şi aceea a lui Nicolschi, între Niculescu-Mizil şi Alexandru Drăghici. Unul dintre autori (Ciprian Şulea) conchide că „Demersul de condamnare a comunismului pare a fi un rezultat direct al anticomunismului intelectual şi a solipsismului moral.”
Nu ştiu dacă susţinătorii Raportului n-ar fi îndreptăţiţi să amendeze la rândul lor prestaţia celor 13 critici, întorcându-le suspiciunea că „nu judecă liniştit” şi că pornesc de la ideea preconcepută a condamnării… condamnării. Cititorul obiectiv şi nefanatizat poate, însă, discerne cu uşurinţă şi valida (sau nu) pagină cu pagină aserţiunile severe puse în circulaţie de „Iluzia anticomunismului”. În ceea ce ne priveşte, înainte de orice alte consideraţii, ne luăm îngăduinţa să reproşăm „Raportului Tismăneanu” ca gest politic, deplina sa… inutilitate. Asta-i tot.