Mircea Radu IACOBAN

„Jurnalul Naţional” publică un consistent supliment consacrat în întregime (32 de pagini!) circumstanţelor morţii lui Labiş. Semnul întrebării din titlu sugerează intenţiile demersului publicistic - o lămurire: a fost „Crimă sau accident?” Nu se dă, până la urmă, răspuns credibil marii întrebări; accentul cade pe varianta asasinatului (politic, evident), cei mai mulţi semnatari exprimându-şi ferma convingere că Labiş, adevărat ghimpe în ochii Securităţii, a fost împins sub tramvai chiar de filatorul ce-l urmărea.
Cum se ştie, imediat după revoluţie, poetul „comunist” de la Mălini a fost scos din manualele şcolare şi trecut pe lista scriitorilor compromişi („Capăt de osie, roşia stea / Osia trece prin inima mea…”) Cel ce a dat tonul dezgheţului în poezia română postbelică nu mai prezenta interes pentru critica ori istoria literară (în cel mai bun caz fiind ignorat) iar la noile ediţii ale Festivalului sucevean „Nicolae Labiş” refuzau cu ţâfnă să participe exact oaspeţii de marcă nelipsiţi până atunci din programul tuturor întâlnirilor de la Mălini.
Articolele din suplimentul „Crimă sau accident?” ne conving însă că, dimpotrivă, poetul era unul dintre marii inamici ai regimului („lider al generaţiei sale, se manifesta convulsiv împotriva regimului comunist”), ceea ce ar îndreptăţi supoziţia că Nicolae a fost de două ori ucis: o dată l-a răpus, se zice, „tramvaiul destinului, pe şinele Securităţii” şi a doua oară, intransigenţa (ca să nu spunem incompetenţa) şi lipsa de moralitate a unor critici post-revoluţionari, incapabili să discearnă lucid şi cinstit între sonurile vârstelor poetice şi grăbiţi să lipească etichete ce li s-ar potrivi lor înşişi. Dacă drama petrecută în noaptea de 9 decembrie 1956 o aşezăm sub suspiciunea asasinatului, înseamnă că literatura română e mai spectaculoasă chiar decât serialul „Crimele din Middlesborough”: Eminescu, ucis de politicieni, Preda, asasinat de rivali, Labiş, aruncat de Securitate sub tramvai… oare nu ne lăsăm fantezia prea slobodă, făcând regretabile concesii gustului public pentru senzaţional şi morbid?
În urmă cu 53 de ani, Labiş se afla într-un restaurant. Avea la el o sticlă de ţuică. Nu i-a ajuns şi, atunci, a vrut să-şi amaneteze ceasul „Pobeda” pentru a rămâne în continuare companion al lui Bachus. L-a agăţat (acesta-i termenul exact) o balerină binişor trecută, rusoaica Maria Polevoi, care i-a propus să-l găzduiască (eufemism) peste noapte. Urmau să se întâlnească în staţia de tramvai. Ieşind de la Capşa, Labiş a dărâmat un scaun, apoi cuierul cu paltoane. La venirea tramvaiului, căutând uşa, a nimerit între vagoane. A urmat lunga agonie şi întâlnirea cu „pasărea cu clonţ de rubin”. Aşa descriu cazul martorii şi anchetatorii Miliţiei. Ba nicidecum, a fost împins sub vagon – susţin partizanii tezei asasinatului. Gestul l-ar fi comis fie securistul, fie un confrate – pe lista destul de lungă figurând numele lui Tomozei, Covaci, Andriţoiu ş.a. – şi se ia la despicat firul în patru, scormonindu-se şi interpretându-se cu largă inventivitate fiecare amănunt, declaraţie, mărturie. Se ajunge până la hilar (într-o vizită la mormântul lui Labiş de la Bellu, grupul de confraţi ar fi surprins „un lanţ de securişti îmbrăcaţi în negru care-i fila!” – aberaţie tipică de film suprarealist, aici, demnă de hazul curcilor), ba chiar şi la imprecaţii impardonabile: Margareta, sora poetului, ar şti foarte bine cine l-a împins pe Nicolae sub tramvai, dar nu spune „pentru că, probabil, a fost plătită, e o laşă şi o nemernică.” Enormitatea aparţine lui Cezar Ivănescu.
Dacă moartea (ca să nu spun chiar uciderea) lui Cezar ar fi identic investigată, s-ar putea oricând conchide că-i un asasinat politic pus la cale de SRI, cu sprijinul Mafiei din Olteniţa şi a Ordinului Arhitecţilor din Trinidad-Tobago.
Din păcate, semnul de întrebare rămâne.