Mircea Radu IACOBAN

Unele cuvinte devin calpe, şterse şi seci datorită excesului de întrebuinţare. Printre vorbele ce s-au tocit de tot, devenind inexpresive, se numără substantivul „reformă”. Meliţa politicienilor l-au tocat şi răs-tocat până l-au încâlcit de tot, lăsându-l amorf şi făr-de semnificaţii reale. Cum prinde un microfon, reprezentantul clasei politice îi trage cu reforma încă de la prima propoziţie – să afle naţia că „noi vrem reformă”, deci, suntem progresişti, ultraschimbişti, partizani ai modernizării şi, implicit, inamici ai stagnării. În principiu, nimic de obiectat: toată lumea se reformează; şi americanii (vezi succesul recent al lui Obama în chestiunea sănătăţii), şi ditamai Uniunea Europeană (care şi-a elaborat un „Tratat de reformă”), numai că, la noi, e-n plină înflorire confuzia între „schimbare” şi „reformare”.
O fi schimbarea, cum zice Marx, „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă! La urma urmelor, ce-i reforma? O „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură”, zice Dicţionarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă şi un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu: se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, care reprezintă excepţia, saltul necesar, urmat de o aşezare în altă matcă şi de acţiune între limitele noilor parametri. Cum este percepută şi tratată ideea de reformă la noi? Incult şi demagogic: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, ţara trebuie modernizată (şi, neîndoielnic, chiar trebuie!)
Ia să vedem cum. Pe site-ul Guvernului este publicat Programul de reformare a României. Să luăm capitolul „Cultură şi culte”, unde ne-a mai rămas ceva pricepere într-ale fenomenului. Prima impresie este aceea că ne aflăm în faţa unui plan de muncă din vremea împuşcatului, alcătuit din vorbe, vorbe, vorbe şi atât. Cum vede Guvernul reforma în cultură? Punctul 1 – „Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural.” Unde-i reforma? Din moşi-strămoşi, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului. Că în vremea noastră, legislaţia în domeniu nu se prea respectă, e de imputat chiar Guvernului, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să viabilizeze actele normative în vigoare. Punctul 2 – susţinerea diversităţii culturale. Aceeaşi întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversităţii? Nici vorbă.
Punctele următoare sunt de acelaşi calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorităţi din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecţionarea profesională, promovarea valorilor, promovarea patrimoniului. Unde-i reforma? Toate aceste ţinte figurau, altfel ori identic formulate, şi-n programele paşoptiştilor, şi-n cel al lui Cuza, şi pe vremea dictaturii carliste, şi-n ceauşism. Mai departe: „promovarea unui rol activ al bibliotecii în societate”, „asigurarea sprijinului financiar pentru o prezenţă cât mai amplă a oamenilor de cultură la cele mai importante evenimente culturale” ş.a.m.d. Curat reformă! Străvechi deziderate, auzite şi răs-auzite, care din totdeauna au avut susţinerea publică şi legislativă aferentă!
Că subfinanţarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea şi, adesea, nepriceperea, au tarat funcţionarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Ce ar trebui să susţină contra-reforma (că sunt anatemizaţi „inamicii reformei”)? Jos bibliotecile? Nu mai promovaţi valorile? Distrugeţi patrimoniul? Caragiale îşi începe schiţa „Reformă” cu fraza cât se poate de actuală „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” şi o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă ceţoasă, neconturată şi nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri şi esenţe. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… şi noi îs toate?