Mircea Radu IACOBAN

Primesc, pe internet, trei imagini bizare, toate cu aceeaşi legendă: „Cezar Ivănescu în rolul lui Vlad Ţepeş”. Măi, să fie! Niciodată poetul Cezar Ivănescu, ultimul director al Editurii „Junimea” (călătorit în cealaltă lume din pricina unei culpe medicale cu ancheta rămasă în coadă de peşte) nu mi-a vorbit despre vreo apariţie a sa în cinematografie. Dar uite-l, chiar el e, absolut inconfundabil, în pofida machiajului şi a vestimentaţiei de epocă. Figura lui Ţepeş, asociată sau nu cu tenebrosul personaj Dracula, a fost destul de tentantă pentru cinematografia română, unde figurează cel puţin două pelicule izbutite: aceea a regizorului Doru Năstase (1979), cu Ştefan Sileanu în rolul titular, şi, parţial, episoadele din „Mircea” (1989), film regizat de Sergiu Nicolaescu, în care apare Ţepeş copil (anacronism evident pentru domnia lui Mircea cel Bătrân…)
De unde şi până unde Cezar Ivănescu în postura lui… Dracula? Şi, totuşi, nu-i o informaţie falsă; în cele din urmă, am găsit pelicula cu pricina (un documentar în patru episoade) tocmai pe site-ul spaniol „Hispavista”, încadrat la categoria „erotismo”. Probabil, viclenie publicitară, fiindcă nici o adiere de erotism nu bântuie cele patru filmuleţe destinate străinătăţii, vorbite în engleză şi comentate de doi anglo-saxoni: prof. Raymond McNally, autorul cărţii „Dracula, prinţul cu mai multe feţe” şi dr. Colin Imber, de la Universitatea din Manchester.
În ansamblul său, documentarul regizat de Petru Maier-Bianu se vrea doar „un pretext pentru un posibil traseu turistic” – ceea ce şi este. Adică, nimic mai mult decât interioare lugubre la castelul Bran, „ruinuri” cât cuprinde, reproduceri de stampe şi caligrafice peisaje montane scăldate-n ceaţă şi mister. Toate traversate simandicos de preumblările lui Cezar, când cu pas de voievod îngândurat, când de stafie a castelului.
Aflăm dintr-un interviu („Kaghemusa”, dec. 1996) că poetul n-ar fi la prima tentativă întru Dracula. A mai filmat, în 1994, cu o echipă de cineaşti germani interesată de marile legende ale Europei. Şi atunci şi acum, distribuirea s-a datorat, după cum explică Cezar cu un cuvânt creat ad-hoc, „crunteţii” figurii sale. Nici n-a mai considerat necesar să arboreze mustăţile de rigoare ce ornează ştiutul portret de la Curtea Veche, „fiindcă, oricum, faţa mea era cu adevărat înspăimântătoare”. Cinstit vorbind, nouă nu ni s-a părut niciodată c-ar putea speria firile slabe, poate fiindcă ne-am prea obişnuit să conjugăm trăsăturile acelui chip deloc… îngeresc cu virtuţile interioare ale personajului, de-a dreptul fermecător când ajungeai să-l cunoşti cu adevărat. Discreţia păstrată asupra acestei aventuri cinematografice a unui om-spectacol (amintiţi-vă reprezentaţiile lui scenice, incursiunile muzicale şi nu numai) am senzaţia că s-a datorat unui apăsat sentiment de insatisfacţie. Şi-a dat seama că-i un documentar înfiripat după tot reţetarul şi cu toate poncifele genului.
Nu se putea să nu înceapă, pe coloana sonoră, cu acordurile „Carminei Burana”, piesă pe care toţi ageamiii şi urechiştii o asociază fie cu tenebrosul, fie cu maiestuosul, şi, de fapt, e-o veselă satiră a moravurilor de la 1200, în bună măsură valabilă şi astăzi. Apoi, cred că l-a deranjat prezenţa celui de al treilea comentator, Prinţesa (?) Briana Caradgea, prezentată, în subtitrare, drept… „descendentă a lui Vlad Ţepeş”!! De ce nu direct a lui Buerebista? Fiica Tandei Caragea, cu tată american, şi-a construit o biografie de operetă (nici măcar Briana n-o cheamă în acte!) a luat ochii românilor naivi cu tupeul de zile mari, erotismul vulcanic (inclusiv homosexual), cu trăsnăile de genul organizării propriului parastas şi cu amorurile de scurt metraj încheiate periodic la tribunal. Poftim, descendentă a unui domnitor muntean! Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne!”
Altfel, cine-cutezanţa lui Cezar se cuvine înrămată printre neliniştitele căutări ale artistului total, mereu tentat să descopere şi să încerce alte şi alte modalităţi de exprimare, în ideea că „tot ce ţine de artistic nu mi-e străin.”