Mircea Radu IACOBAN

Urmărind meciul Polonia-România, a trebuit să constat că, încă odată, istoria se repetă ciclic: în urmă cu 42 de ani, transmiteam de la Cracovia amicalul Polonia-România; nu scorul (în 1967 a fost 0-0), cât discuţiile de după joc par a fi dialoguri din aceeaşi piesă… clasică. Acum, se comentează lipsa lui Mutu, atunci, era vorba de Dobrin. Ambele absenţe având aceeaşi pricină: n-au vrut selecţionerii. Şi dacă, în disperare de cauză, Dobrin a fost, totuşi, introdus în joc spre final, la Varşovia Mutu nici n-a fost convocat. Motivaţia a fost cam aceeaşi: indisciplină, chefuri, delăsare. La Cracovia, introducerea târzie a lui Dobrin a însemnat obţinerea egalului. Polonezii erau călare pe noi, golul plutea în aer; „Gâscanul” le-a ascuns mingea şi, astfel, Coman şi-a păstrat poarta neperforată. Antrenorul României era Constantin Teaşcă, în a doua sa domnie (în prima, dacă vă amintiţi, a încasat un 0-6 în Spania). În echipă, puţine nume mari („profesorul” Constantin, ale cărei pase rămas-au, majoritatea, neînţelese, Dobrin, Dan Coe) şi mulţi fotbalişti de pluton, aleşi după cum spune zicala „în ţara orbilor, chiorul e-mpărat”: Năsturescu, Kallo, Libardi, Mocanu ş.a. Polonezii aliniaseră vedete autentice, de talia lui Lubanski sau Zmjewski.
Întrebarea de atunci rezonează şi acum: de ce a trebuit să lipsească echipei omul ei nr. 1? În cazul Teaşcă, explicaţiile par a fi ceva mai la îndemână: „piticul” („Nea Titi” măsura un metru jumătate cu mâinile-n sus!) avea boala să se ia, ori pe unde a antrenat, de vedeta echipei. La „Dinamo” l-a scos pe tuşă pe Pârcălab, la Cluj, pe Ivansuc, la Bacău, pe Publik, la Iaşi, pe Stoicescu. Pe undeva, firesc: vedetele se învăţaseră să-şi auto-îngăduie prea multe, iar spiritul justiţiar al antrenorului onest se cuvenea să intervină ferm pentru restabilirea atmosferei şi echilibrului în lot. De regulă, Teaşcă îl ţinea pe tuşă o etapă-două pe râzgâiatul pretendent la glorie, apoi, la insistenţele publicului (şi nu numai ale publicului) îl re-introducea în echipă. Idolul tribunelor îşi dădea silinţa să dovedească faptul că-i valoros şi indispensabil echipei, îşi punea la contribuţie ultima fărâmă de energie, dădea un gol-două şi… iată-l acum pe antrenor ţintuit pe banca acuzaţilor. Urmează alte câteva confirmări şi infirmări succesive, după care, cel care cedează primul îşi face bagajele. De regulă, antrenorul.
Datorită acestui patentat mecanism antrenorofag, la un moment dat numele lui Teaşcă figura în patru cărţi de telefon: la Bucureşti, Cluj, Bacău şi Iaşi; reeditările nu puteau ţine pasul cu salturile „piticului” de la un club la altul.
Să fie, oare, o fatalitate conflictul dintre selecţioner şi fotbalistul nr.1? La noi, de tot interesante sunt reacţiile: cele mai multe se bat cap în cap. În ţara în care fotbalul funcţionează excelent, ireproşabil şi impecabil (altfel nu se explică realegerea cvasi-unanimă a unicului pretendent la şefia Ligii, nemuritorul Mitică; până şi la Marea Adunare Naţională puteai să alegi între doi-trei candidaţi…), opiniile privind absenţa lui Mutu diferă net, uneori chiar emise de aceeaşi persoană.
Giovani Becali, de pildă, pledează pentru exigenţă: „Dacă avea organe genitale (Răzvan Lucescu, n.n.) îi excludea pe Mutu şi pe Săpunaru definitiv de la Naţională.” S-ar zice că-i un îndemn la intransigenţă. Aş! E taman… pe dos: Becali continuă în cu totul alt registru: „Toate generaţiile de aur, de la Pârcălab încoace, se făceau praf la revenirea din deplasări.” Şi, continuă acelaşi moralist, aveau rezultate. Iar dacă toţi se beţivăneau, de ce să nu se matolească şi iubiţii noştri fotbaliatori ai pricăjitei Naţionale? Bine, veţi zice, mai treacă-meargă cu chefurile post-meci, dar ce te faci cu ăia ce închid barurile înaintea unor jocuri decisive – că-l văd şi pe Adrian Cristea în atenţia lui Răzvan. Acuş-acuş apare pe listă şi Tamaş!
Sigur că, în absenţa lui Mutu, România practică un fotbal berc şi plicticos. Sigur că l-aş dori pe post de agent catalizator al echipei şi l-aş vrea în teren ori de câte ori răsună, în stadioane, imnul naţional. Nu suntem prea bogaţi în talente ca să ne permitem astfel de risipă. Pe de altă parte, observaţi că ne sare în ochi comportamentul extra-sportiv al lui Mutu doar atunci când joacă prost. Dacă marca un gol-două în Serbia, nimeni nu i-ar mai fi reproşat escapada de la Novi Sad. Da, pledez pentru recuperarea lui Mutu. Totuşi, nu chiar oricum!