Mircea Radu IACOBAN

Televiziunea ieşeană a împlinit 18 ani – fiind, deci, acum majoră, deplin responsabilă şi aptă „să dea samă” pentru orele ce ni le fură zilnic din viaţă, spre a ni le re-dărui îmbogăţite cu semnificaţii, informaţie şi sentiment. Pentru a-şi marca majoratul. TVR Iaşi ne-a invitat la o gală de film documentar intitulată ’oţ „Ia’şi descoperă”; în program a mai figurat o „zi a porţilor deschise”, vernisajul unei expoziţii de fotografie, o dezbatere teoretică, precum şi „Videoteca de aur” - un mănunchi de documentare dedicat câtorva personalităţi ieşene dispărute.
Documentarul, care încă nu şi-a adjudecat cu precizie locul şi rangul în împărăţia cinematografului, oscilând între postura de cenuşăreasă şi aceea de prinţ al ecranului, ar merita mai multă atenţie, câtă vreme ficţiunea continuă să piardă din avansul deţinut cândva pe scara interesului, tocmai în favoarea documentului adus în prim-plan şi tratat cu onestitate şi profesionalism. Încet-încet, se mută accentul de la sugestia lui „ar putea fi” către incontestabilul „aşa a fost”, ori „aşa este”. Ceea ce nu înseamnă renunţare la imaginar, la fantezie şi viziune creativă, dacă se operează inspirat şi responsabil, cu respectarea adevărului vieţii netrucate.
Au fost proiectate, în faţa unui public subţirel, filmuleţe realmente impresionante („Copiii Sfintei”, „Sunetele Iaşului”, „Viaţa în paşi de dans”), unele depăşind condiţia documentarului („Despre o stare de Iaşi”, regizor, Ovidiu Lazăr), altele punând în evidenţă imaginea pe care Iaşul o lasă pe retina ne-ieşenilor („Vatră de lumină strămoşească” – regizor, I. Levcic, Cernăuţi, „Trecere”, regizor, Violeta Gorgos, Chişinău). Cu totul singulară şi regretabilă ni s-a părut pelicula intitulată „Oraşul începuturilor”, care pune în circulaţie informaţie culturală şi istorică falsă, într-o încercare de a inventaria priorităţi ieşene aiuristice (ocolindu-se câteva dintre cele reale) printr-un soi de demers protocronic bahluian evident urechist.
Ca o observaţie de ordin general: suferinţa primă a documentarului rămâne tentaţia comentariului grandilocvent-bombastic. Ar urma, apoi, dorinţa de epatare, metaforita şi preţiozitatea (filmul despre „Cronicarul Ifarie” le ilustrează pe amândouă), lungimile, desprinderea de idee ş.a. Dincolo de toate, însă, remarcabila gală oferită de Televiziunea ieşeană a prilejuit întâlnirea cu personaje, locuri şi destine de excepţie (fie prin magnificenţă, fie… invers) de care n-am avut habar şi care merită cu prisosinţă scoaterea din anonimat. Studioul ieşean dispune de o echipă pe cât de tânără, pe atât de înzestrată şi activă; mărturie depun zecile de premii obţinute în aceşti 18 ani de documentariştii ieşeni. La mai multe! Pentru semnatarul acestei rubrici, surpriza cea mare s-a ivit într-a doua zi a festivităţilor, când s-au proiectat filme din „Videoteca de aur” şi pe ecran a apărut un personaj longilin, deloc ridat, cu o coafură… carpatină – ce să mai spun, tinereţea întruchipată!
Nimeni din sală, în afara celor avizaţi, n-avea cum să facă legătura între junele de pe pânză şi spectatorul din rândul şapte, albit, acrit şi ostenit, deşi ambii poartă, în acte, numele subsemnatului! Scotocind prin arhivele Televiziunii Române, directorul postului ieşean, Arhire, a descoperit o peliculă ce am filmat-o cu 35 de ani în urmă, de care pur şi simplu nu mai aveam habar: un lung portret dialogat (55 minute) ce-l readuce în atenţie pe actorul de excepţie care a fost Teofil Vâlcu. Alt film-portret este „jucat” numai de umbre: Aristide Buhoiu (realizatorul), George Lesnea în rolul titular, Corneliu Sturzu, N. Barbu, Valer Mitru, intervievaţi într-o tipografie care azi nu mai este şi nici oamenii ei, cei mai mulţi trecuţi dincolo de Styx. Călinescu spunea, privindu-şi fotografiile din tinereţe: „Ce-i cu voi, băieţaşi, cu ce drept purtaţi numele meu?” Ne-am putea întreba la fel, adăugând stropul de nostalgie şi regret dacă nu pentru toate cele ce au fost, măcar pentru tinereţea irosită a celor ce am fost.