Mircea Radu IACOBAN

M-a întristat o ştire: pe plaiul românesc, ciocârlia a fost trecută între speciile primejduite de apropiată dispariţie! Pasărea care „are-n guşă o orchestră”, cum scrie prietenul nostru basarabean Arcadie Suceveanu, singura aripată care cântă în timp ce zboară (sau invers: zboară în timp ce cântă), mai prezentă în creaţia populară decât pasărea măiastră şi adevărat simbol mioritic, n-o s-o mai asculte generaţia ce va să vină!
Ciocârliile, din familia Passeriformes, cuibăresc pe pământ şi cântă în tăriile văzduhului. Nu numai poluarea şi restrângerea habitatului le condamnă, cât vânătoarea practicată la noi mai ales de oaspeţi italieni: dau un pumn de dolari şi curăţă România de ciocârlii – cine mai are nevoie de tril „live”, dacă există inscripţionat pe CD? Din metrou, din avion, din limuzină, n-ai cum auzi ciocârlia şi, probabil, mulţi or fi crezând că glasul ei adevărat e-acela al naiului lui Fănică Luca, ori al aranjamentului simfonic enescian. Dacă, din 1970 şi până acum, au dispărut 30% dintre speciile de pe Terra ce trăiesc în sălbătăcie, ducă-se şi ciocârliile!
Oricum, România rămâne ţara europeană purtătoare al atu-ului biodiversităţii: în Carpaţi trăiesc 35% dintre lupii continentului, 50% dintre urşi, 30% râşi. Ciocârlia e-un ghemotoc de pene tern şi modest colorate; vânătorii o împuşcă nu pentru c-ar poseda cine ştie ce virtuţi culinare în trupuşorul cât o sarma, ci din simpla plăcere a tirului. Ar putea încerca satisfacţii similare trăgând la talere, în poligon, dar doborârea măruntei ţinte însufleţite autentifică altfel ieşirea în teren, echivalând cu ştampila pe delegaţie: „da, dom’le, am fost în România, la vânătoare de ciocârlii, îţi trimit poza prin e-mail!”
Ne place, nu ne place, dispariţia unor specii face parte dintre legile firii. În istoria planetei au fost cinci perioade crâncene (în Ordovician, Devonian, Permian, la începutul şi la finalul Triasicului) când s-au produs cataclisme în urma cărora au dispărut aproape toate speciile marine şi trei sferturi din cele terestre, evoluţia trebuind s-o ia de la capăt. A şasea perioadă o trăim acum – prima din istorie în care vinovate nu-s dezastrele naturale, ci omul. Incredibil, dar datorită acţiunilor sale necugetate, dispar definitiv circa 40 de specii de vieţuitoare în fiecare zi!
Ca (fost) vânător şi etern pescar, percep schimbările din ecosistem mai acut şi, pot spune, chiar mai dramatic; văd limpede cum, încet-încet, sălbătăciunile se împuţinează, se chircesc, dispar, şi pot face comparaţii cu ceea ce a fost odată. După tracasările zilnice, scurtele ieşiri în natură la sfârşit de săptămână n-au cum îngădui românului receptarea nuanţată a semnalelor SOS pe care natura agresată încearcă să ni le transmită fie şi numai prin diminuarea drastică a efectivelor de animale şi păsări sălbatice. Aţi mai văzut cârdurile de căprioare prezente iarna, cândva, pretutindeni în preajma şoselelor? Unde-s norii de raţe sălbatice care, ridicându-se la primul foc, umbreau stufărişurile? Cu numai 30 de ani în urmă, se împuşcau zeci de iepuri la o singură bătaie; acum, vânătorul trebuie să-i mulţumească norocului dacă-i aduce în bătaia puştii un urecheat-doi pe sezon! Ciocârlia nu-i singura cu existenţa primejduită. După dispariţia dropiei şi a zăganului, alte 25 de specii riscăm să le vedem, în acest deceniu, pentru ultima dată – între ele, până şi familiara ciocănitoare. Şi asta fiindcă ariile în care păsările cuibăresc ori le traversează nu-s, la noi, protejate în conformitate cu normativele europene.
De altfel, nu de mult, Comisia Europeană a dat în judecată România la Curtea Europeană de Justiţie tocmai pentru omisiuni repetate de a se conforma legislaţiei comunitare privind protejarea păsărilor sălbatice. Uniunea Europeană o să ne condamne, ceea ce, oricum, vine prea târziu: nu va schimba prea mult soarta păsărilor ameninţate, nepoţii noştri fiind sortiţi să vadă doar pe desktop ciocănitoarea Woody şi să asculte la cască Ciocârlia pe ritm de rapp, convinşi că-s simple invenţii artistice de amuzament. Şi-atât.