Mircea Radu IACOBAN

Scriam, în precedenta tabletă, despre monografia unei comune – Scânteia. Reiau tema, pentru considerentul că-i o carte care, urmărind destinul unei aşezări moldave, îl poate descifra pe cel al satului românesc de azi în ansamblu. Involuţiile de la Scânteia, descrise în amănunt ori numai sugerate, n-au „marcă depusă” locală, ci pot fi decelate, cu aceleaşi cauze şi cu efecte similare, pretutindeni în ruralul mioritic al veacului XXI.
Dac-ar fi să încerc a răspunde la întrebarea cu care încheiam articolul de marţi (unde-s cele 3000 de suflete dispărute la recensământul din 1966, faţă de cel din 1964?) aş aşeza răspunderea mai degrabă asupra unei erori de tipar (că-s prea destule, aproape pagină de pagină). Cum de la ciuma lui Caragea s-au scurs aproape două secole, iar asupra comunei n-a fost detonată bomba atomică, şi nici căpşunari plecaţi în masă înainte de 1990 n-au existat, nu rămâne decât să credem că, la corectură, în loc de cifra 4 a apărut buclucaşul 1. Deci, nu 1267 locuitori, ci, probabil, 4267. Dar în cârca erorilor de tipar nu mai poate fi aşezat restul cifrelor alarmante ce ilustrează, sec şi elocvent, „incrementa atque decrementa” acestei aşezări moldave. Mai degrabă greşelilor de concepţie politică, datorită cărora agricultura românească a fost tratată ca a cinşpea roată la căruţă. O fi un progres faptul că-n satul cutare sunt, acum, cinci computere, dar bucuria racordării la internet n-are cum acoperi tristeţea realităţii că, an de an, atâta amar de teren arabil rămâne pârloagă. (Ceea ce se poate constata şi la nivelul întregului judeţ Iaşi, unde, în 2009, au adormit în nelucrare 18.465 hectare. Şi importăm ardei din Turcia!)
Autorul monografiei, Ion Muscalu, fost primar până în 1990, când, la vremuri noi, au fost aduşi oameni noi, poate fi bănuit de oarece subiectivism nostalgic: „ehei, pe vremea mea!” Afişează şi o viziune uşor edulcorată asupra a tot ceea ce „a fost odată”, iar locuitorii satelor de pe valea Rebricii sunt cu toţii harnici, inimoşi şi plini de bune intenţii – ai zice că-i un tărâm binecuvântat din care lipsesc beţivii, leneşii, escrocii... Cum se va vedea, are, însă, şi destulă dreptate. Destinul comunei în care s-a născut Axinte Uricariul îl poate reprezenta, grafic, o capricioasă sinusoidă: târg însemnat pe vremea lui Ştefan cel Mare, când era denumit, în urice, „satul lui Moişe filosoful” (va fi fost acest Moişe un teolog vestit în Ţara de Sus), a decăzut pe vremea domniilor fanariote, a prosperat oarecum în deceniile 7-8 ale veacului trecut, spre a aluneca în apăsat declin de-a lungul ultimilor ani. Muscalu (Nichita Stănescu, care-l preţuia, spunea că „ăsta-i singurul muscal care-mi place!”) vede o explicaţie în fragilizarea temeiurilor morale: „Viaţa este grea, iar sărăcia îşi face tot mai des simţită prezenţa, cu toate urmările sale, prin decăderea morală şi înstrăinarea spirituală, prin creşterea gradului de infracţionalitate, scăderea nivelului de cultură şi instrucţie, prin lipsa de toleranţă şi într-ajutorare umană.
Oamenii nu mai sunt sensibili şi receptivi la necazurile şi suferinţele celor din preajmă, fiind copleşiţi de propriile dureri şi neajunsuri.” Speranţa nu lipseşte: „Greu a fost mai tot timpul pentru ţară şi nici acum nu ne este bine, dar, prin puterea noastră, vom face satul să renască.” Simple vorbe? Un reazim l-ar putea constitui recursul la istorie: „A-ţi iubi istoria nu este un act de naţionalism, ci un gest de preţuire a valorilor unei naţii, fără de care nu putem coexista în acest spaţiu european.”
Dar ce relevanţă pot avea zbaterile de azi, aflate de ani lumină de dimensiunea şi semnificaţiile sacrificiilor de odinioară? Este de-ajuns să citeşti lista morţilor din Scânteia în războiul de la 1916: Cocea Dumitru, Cocea Grigore, Cocea Neculai; Canţur Vasile, Canţur Dumitru, Canţur Ion... Familii întregi, adevărate dinastii ţărăneşti. Ce-i mâna pe ei în luptă? Dragostea responsabilă de neam şi ţară. Ce ne-ar mai întrema acum, în toiul crizei mondiale? Adevărata dragoste, netrucată politiceşte, de neam şi ţară.