Mircea Radu IACOBAN

Valentin Silvestru ar fi împlinit, în acest sfârşit de octombrie, 85 de ani. Vasluienii nu uită că, practic, Silvestru i-a împroprietărit cu festivalul Umorului, drept pentru care i-au omagiat amintirea organizând colocviul „Umorul şi teatrul românesc sub zodia Valentin Silvestru”. În invitaţia-program erau anunţate alocuţiuni ale Preşedintelui Consiliului Judeţean, Prefectului şi Primarului. Oameni mult prea ocupaţi (campania electorală!) ca să onoreze şi astfel de promisiuni, aşa că, regretând adânc absenţele oficialităţilor, am rămas, cum s-ar zice, între noi, la Muzeul condus de Mancaş, câţiva localnici inimoşi, împreună cu invitaţii D.R. Popescu, Ştefan Cazimir, Ion Cocora, Brânduşa Zaiţa Silvestru şi, ultimul pe listă, subsemnatul. A participat şi Ion Muscalu, fost primar al comunei în care s-a născut Silvestru; ne-a dăruit o carte cu copertă ochioasă intitulată, simplu, „Scânteia”.
Mi-am zis că-i o monografie ca oricare alta, fiindcă mai toate localităţile cu ceva pretenţii ori o au tipărită, ori o tot anunţă „în pregătire”. Pretutindeni se găseşte vreun profesor pensionar, preot, învăţător localnic (doar n-or să scrie navetiştii istoria comunei!) însufleţit de îndemnul cronicăresc „să se ştie” şi de nelipsitul fior al patriotismului local, decis să cerceteze arhive şi să culeagă mărturii, fără a uita să dateze începuturile aşezării măcar în neoliticul superior. Din câte ştiu, ar fi singura monografie scrisă de un primar. Ion Muscalu a păstorit destinele locuitorilor din Scânteia între 1982 şi 1990, lăsând în urmă nu numai o localitate împlinită gospodăreşte, ci şi amintirea unor remarcabile fapte de cultură: a înfiinţat un Muzeu al comunei, a ctitorit o Tabără de sculptură în Poiana cu Schit, a invitat arheologi să cerceteze vatra satului, a adus la Scânteia – folosind antenele releului Silvestru – sumedenie de personalităţi ale culturii, a izbutit să păstreze mărturii străvechi primejduite.
Cartea este un model de monografie întemeiată pe serioase cercetări în arhive; se utilizează în egală măsură informaţia cu parfum de cronică moldavă, alături de datele reci şi seci ale statisticilor recente şi nu este neglijat cel mai mărunt amănunt al organizării administrative, mergându-se până la alcătuirea listelor exacte ale slujitorilor şcolii, bisericii, dispensarului etc., încă de la întemeierea respectivelor instituţii! Dacă privirea în urmă poate fi tonică, imaginea satului de azi mai degrabă întristează. Vara asta, despre Scânteia a scris şi vorbit, în fine, toată mass-media ... când un şofer nătâng a oprit microbuzul pe şinele căii ferate, ca să dea rest pasagerilor urcaţi la Scânteia. Trenul a spulberat 14 vieţi nevinovate.
Cartea lui Muscalu dovedeşte că ar mai fi şi altele de văzut la Scânteia decât morţii înşiraţi la barieră – de pildă, biserica zidită de Ştefan cel Mare. În lista monumentelor istorice din România i se dă ca dată a începerii construcţiei anul 1476. Monografia vine cu o interesantă ipoteză: biserica ar fi fost ridicată în 1475, după bătălia de la Podul Înalt, întru pomenirea celor căzuţi în luptă. Chiar bătălia pare să se fi desfăşurat pe meleagurile Scânteii: împrejurul Vasluiului nu există toponimicul „Podul Înalt”, în schimb, la Scânteia, avem un asemenea loc, pomenit în urice şi acte de danie. Din păcate, biserica nu mai are nimic ştefanian în siluetă: a ars, cândva, până la temelie şi cei care au reconstruit-o (în mai mult etape, până aproape de zilele noastre) au venit cu proprie şi păguboasă viziune arhitectonică. Oricum, fie şi numai temelia: dacă-i piatră peste piatră aşezată la porunca voievodului, merită proteguită şi cinstită.
Către final, tonul monografiei devine trist-mustrător: viaţa comunei pare a se stinge pe nesimţite. S-a ales praful din tot ce era, cândva, mândria satului. Muscalu doar menţionează, fără să explice două cifre de-a dreptul ciudate: în 1964, comuna avea 4231 locuitori. În 1966, doar 1267. Lipsesc, la numărătoare, 3000 de suflete. Unde-s?