Mircea Radu IACOBAN

Premierea Hertei Müller readuce în actualitate discuţia pe tema „românii şi Premiul Nobel”. N-avem prea multe de spus – mai întâi, fiindcă lista-i scurtă şi laureaţii noştri s-au afirmat în afara României. Apoi, datorită faptului că despre singurul care şi-a trăit întreaga viaţă în ţară... nu se ştie mai nimic! Primul deschide lista, desigur, George Emil Palade, născut la Iaşi în 1912. A primit Nobelul pentru fiziologie în 1974, împărţit cu Albert Claude şi Christian Duve. Marea lui şansă a fost căsătoria cu Irina, fiica industriaşului Malaxa, ce i-a permis o emigrare în USA fără griji materiale, precum şi posibilitatea de a-şi consacra toate energiile cercetărilor ştiinţifice în domeniul biologiei celulare. Palade a murit în USA, la vârsta de 96 de ani. Al doilea pe listă este Elie Wiesel, născut la Sighetul Marmaţiei, într-o familie de evrei habotnici. În 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace. Wiesel, care şi-a pierdut familia în lagărele naziste, a fost preşedintele Comisiei Americane a Holocaustului şi iniţiator al construirii Muzeului de la Washington D.C. Predă şi acum, la 80 de ani, la Universitatea din Boston. Proaspăta laureată Herta Müller a urmat cursuri de germanistică şi literatură română la Universitatea din Timişoara (1973-1976).
În Jurnalul său, Paul Goma contestă vehement pretenţiile de disidenţă ale scriitoarei, arătând că nu putea „să ia poziţie faţă de Revoluţia maghiară” (în 1956. Herta avea doar trei ani...), că „Grupul de acţiune Banat” al tinerilor germani a strălucit prin... totală lipsă de acţiune, că soţul Hertei „a avut funcţii de conducere în instituţiile comuniste ale vremii” ş.a.m.d. O fi aşa, n-o fi, ăştia-s laureaţii noştri Nobel, cu ăştia defilăm.
Dar urmează surpriza: mai există un conaţional distins cu prestigiosul premiu, un om de ştiinţă care şi-a trăit întreaga viaţă în România şi despre care aproape că nu se vorbeşte: Ion Moraru. S-a născut în 1927 la Dârlos-Sibiu (ce rodnicie are pământul Sibiului, care, la nevoie, poate furniza şi prim-miniştri...), a absolvit Medicina la Cluj, unde a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, până la aceea de şef al catedrei de fiziopatologie. În lumea medicală, nu-i deloc necunoscut: a fost directorul Institutului „Mina Minovici”, director al Institutului „Babeş”, vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale şi ne-a reprezentat ţara în Comitetul executiv al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
La un moment dat, a fost şi ministru adjunct al sănătăţii (1966-1969). Sub redacţia lui Ion Moraru apar tratatele de „Medicină legală” (1967) şi „Anatomie patologică” (1980), dar nu numaidecât cercetările ştiinţifice i-au adus notorietatea internaţională, cât direcţionarea lor. Nobelul pentru Pace i se va atribui pentru activitatea în „International Physicians for the prevention of Nuclear War” şi l-a primit în 1985 împreună cu Mihail Kuzin (URSS) şi Bernard Lown (USA), co-preşedinţi ai organizaţiei „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”.
Numai că Premiul Nobel pentru Pace „trebuia” să-l ia, aşa cum se ştie, Nicolae Ceauşescu. Faptul că înalta distincţie a fost atribuită altui român s-a receptat ca adevărată jignire, o sfidare la adresa ţării şi a „eroului între eroi”. În consecinţă, nici nu s-a „făcut vorbire” despre onoranta premiere a lui Moraru şi... i s-a refuzat viza pentru Stokholm; discursul pregătit pentru ceremonia decernării a rămas nerostit. Ironia sorţii face ca singurul laureat ce şi-a trăit viaţa în România să treacă în cealaltă lume la 20 decembrie 1989, cu numai două zile înainte de căderea regimului ce i-a barat calea către cea mai prestigioasă şi jinduită distincţie a lumii. Este înmormântat la Dârlos-Sibiu şi şcoala din localitate îi poartă numele. Nu-l veţi găsi menţionat în cărţile de istorie – probabil, n-are meritele Andreei Esca.