Cătălin MIHULEAC

Dacă măcar accidental păşeşti cu telecomanda televizorului prin canalele din care deversează ştiri sportive, e greu să-l desemnezi pe cel mai respingător preşedinte din fotbalul autohton. O fi Becali, bufonul trist resuscitat de chirurgul Vadim de pe celălalt tărâm al politicii, pentru a face de baftă ţara pe plaiuri europene? O fi Copos, veşnicul trăgător pe sfoară al foştilor şi viitorilor potenţiali cumpărători ai clubului „Rapid”? O fi nulitatea aia mică şi neagră de la „Dinamo”? O fi zeroul ăla negru şi obez de la Timişoara? O fi purtătorul de fes de la Piatra Neamţ? O fi ştersăciunea cu glas de cârpă, care îndreaptă spre echipa locală de fotbal banii puţini ai regiei de lignit?
De câte ori mojicia lor dă pe dinafară, îşi găsesc imediat scuza: au acest drept, deoarece investesc milioane de euro în fotbal. Fals, cu totul fals! Ei nu investesc în sport, ci investesc în propria imagine. Fără televiziunile care-şi trimit cadânele ca să le facă de trei ori pe zi masaj mediatic la scârbavnicele lor boaşe, niciunul n-ar valora doi sfanţi. Fotbalul i-a scos din albul anonimatului, fotbalul i-a băgat la duş ca să le dea apoi putere. Sportul a făcut din ei nişte masculi cu body-guarzi la scară. Dacă n-ar fi sportul, ar da declaraţii doar în faţa procurorilor DNA. Citiţi ce ziar internaţional doriţi, uitaţi-vă la orice post de televiziune străin, şi o să vedeţi discreţia preşedinţilor din sportul mondial! Dacă dă vreunul interviuri presei, o face din an în paşti.
Da, fotbalul dă putere acestui sindicat al zerourilor, în principal puterea de a-i umili pe marii jucători, ajunşi azi antrenori la stânele lor. Până nu demult, jucători ca Lăcătuş, Hagi, Balint, Sabău, Zenga, Bonetti şi Bergodi ridicau, prin talent şi efort, tribunele în picioare. Toţi sunt azi antrenori, oferindu-le ocazia unor creaturi ca Iancu şi Turcu să ştergă pe jos cu ei.
Iar prin asta, vieţile lor pline de hemoroizi capătă sens.