Mircea Radu IACOBAN

Mai trist şi mai alarmant decât neverosimilul 0-5 de la Belgrad mi se pare scorul de la Riga, ce semnifică fără dubii faptul că nici viitor n-are fotbalul românesc, darămite prezent! Preschimbat într-un mecanism cinic de produs bani şi de recoltat notorietate, sportul cu balonul rotund a încăput total pe mâna unor indivizi lipsiţi de scrupule, care râd în nas românilor şi-şi văd nestingheriţi de-ale lor, în pofida evidenţei că şandramaua e ţăndări şi scroafa de mult moartă-n coteţ.
O minimă decenţă i-ar obliga pe diriguitorii de doi bani ai fotbalului nostru (vorba nu-i cea potrivită; care doi bani?) să-şi anunţe demisiile imediat după meciurile din Letonia şi Serbia. Bineînţeles că n-or s-o facă („câinele nu pleacă de la măcelărie!”), se vor găsi scuze şi explicaţii, s-or lua angajamente, o să batem entuziasmant Insulele Feroe, uitarea e scrisă-n legile omeneşti, vin alegerile, criza e-n toi, se anunţă o iarnă grea – ia mai lăsaţi-ne cu fotbalul! Până şi eternul Fidel Castro a renunţat de bună voie la putere; la fel de eternii Mircea Sandu şi Mitică Dragomir nici gând! Şi nu punând pe cutare Vasile în locul unui Gheorghe s-or lumina destinele fotbalului, ci regândind şi reconstruind întreg sistemul. Prea multe ar fi de spus, n-avem destul spaţiu şi, de altfel, sunt sigur că primele măsuri sunt de domeniul evidenţei şi pe buzele tuturor: eliminarea monopolului boss-ilor, atenţie infinit sporită pregătirii copiilor şi tinerilor, stimularea creşterii şi desăvârşirii jucătorului autohton, consolidarea bazei materiale, întronarea cinstei şi responsabilităţii...
Tra-la-la, vorbesc în vânt! Devenit ruşine naţională, fotbalul nostru a ajuns taman ceea ce ne lipsea pentru a coborî şi mai mult în stima Europei!... Văd, în gazetele sportive, că se relaţionează dezastrul de la Belgrad cu altă catastrofă fotbalistică, aceea de la Zürich (1967, Elveţia-România, 7-1) Fals. Doar scorurile „rimează” prin oarece asonanţă, în rest, totu-i diferit. Am transmis de la Zürich, la Radio România, meciul de acum 43 de ani şi amintirile-s intacte. Veneam, atunci, de pe locul I în seria a VII-a a Campionatului european (eram înaintea Italiei!) Meciul avea şi o încărcătură cu semnificaţie festivă: era cea de a 200-a partidă a Naţionalei noastre. În ultimii doi ani, elveţienii jucaseră 11 meciuri inter-ţări şi nu câştigaseră nici unul! Atmosfera din cabina românilor se asemăna, pe undeva, cu aceea prefirată peste mesele entuziastelor banchete şcolare ale absolvenţilor, care cred că tot ce zboară se mănâncă şi că lumea începe exact cu promoţia lor: eram siguri că batem lejer, la scor. La Belgrad, totul pe dos: n-aveam nici o şansă în grupă, nu adversarii, ci noi pierduserăm aiurea meci după meci, iar credinţa sinceră în victorie era subţire cât firicelul de paing.
În Elveţia, pe teren, numai aşi „în vână”: Pârcălab, Dridea, Lucescu, Ion Ionescu, Nunweiller, Ghergheli, Dobrin & comp, în vreme ce Răzvan a trebuit să se mulţumească cu jucători-amintire de talia Mutu-Marica, ori defazaţi ca Raţ-Goian-Varga. Meciul de la Zürich a rămas până azi sub zodia inexplicabilului, cel de la Belgrad e limpede ca lacrima. În Elveţia, până şi arbitrul francez Lacoste declara că „dacă n-aş fi completat foaia de arbitraj înaintea partidei, dacă nu i-aş cunoaşte pe jucătorii români, aş fi crezut că a fost o substituire!” Altfel spus, se pare că o singură ipoteză rămâne în picioare: pregătirea psihologică „inversă”: încrederea oarbă, concretizată printr-o vâslire leneşă în zona rarefiată a blazării şi auto-mulţumirii, fantasmă care se clatină abitir la primul şoc, spre a se mistui complet la cel de al doilea – recte, golul de 2-0 marcat în min. 13 de Quentin. La Zürich a fost vorba de un complicat accident psihic colectiv.
La Belgrad, nu psihicul a cedat: scorul exprimă diferenţa clară dintre posibilităţile reale de exprimare în teren a celor 22. Fiindcă nu numai două echipe naţionale s-au înfruntat la Belgrad, ci şi două orânduiri fotbalistice, două civilizaţii ale fotbalului (amintiţi-vă ce isprăvi au izbutit sârbii la Timişoara!)
Şi iată ce mai cred: vom bate la Belgrad doar atunci când jucătorii noştri vor şti măcar cât sârbii cuvintele imnului naţional.