Mircea Radu IACOBAN

Înţelepciunea populară se înfiripa, întrema şi cizela prin oralitate: circulând din gură în gură, cugetarea, zicătoarea, aforismul, câştigau în profunzime şi expresivitate. Acum, creaţia populară, în formele în care se mai manifestă, n-o mai auzi la hora cu strigături, nici recitată la şezătoare, ci are circulaţie... electronică: din PC („personal computer”) în PC.
De regulă, se dă „forward”, reiterându-se acelaşi text; totuşi, nu puţini dintre „andrisanţi” nu se sfiesc să-l modifice ici-colo, adăugând stropul de contribuţie personală ce-i conferă atributul de creaţie colectivă. Folcloriştii încă nu s-au dumirit cum e cu aceste noi modalităţi de exprimare a creatorului anonim, deşi există de acum balade („Ion Americanul”, de ex.) cu o mulţime de variante diferite în USA faţă de Canada sau Australia. Operând modificări menite să aducă textul cât mai în preajma perfecţiunii, internauţii au procedat instinctiv precum stră-strămoşii cizelatori ai „Mioriţei”.
De largă circulaţie are acum un nou gen (specie?) greu de orânduit în rafturile folcloristicii – ar fi vorba despre niscaiva monologuri interogative cu tentă filosofică, unele de-a dreptul naive, altele cuceritoare prin simplitate şi sinceritate. Exemplific cu un astfel de text precizând că, uzând de prerogativele anonimului insertat în lanţul creaţiei colective, am mai reformulat ceva fraze şi am procedat la prescurtări. Iată-l: „După cum există oameni bogaţi şi oameni săraci, tot aşa există ţări bogate şi ţări sărace. Diferenţa dintre ele nu derivă din vechimea experienţei de viaţă tezaurizată în milenii de istorie trăită. India şi Egiptul fiinţează de mii de ani pe harta lumii şi, acum, vieţuiesc sub zodia sărăciei lucii, în vreme ce ţări cvasi-necunoscute cu două veacuri în urmă (Noua Zeelandă, Australia ş.a.) se numără printre bogătaşele planetei. Nici resursele naturale posedate nu reprezintă numaidecât cheia accesului către high-life-ul bunei stări. Japonia n-are resurse ale subsolului, nici spaţiu pentru agricultură; are un teritoriu mic şi muntos.
Este ca o mare fabrică plutitoare: importă materii prime din toată lumea şi le prelucrează, exportând pretutindeni produse finite de înaltă clasă. Elveţia n-are acces la mare, dar deţine una dintre marile flote ale lumii; n-are cacao, dar exportă ciocolată, n-are decât scurte răstimpuri prielnice agriculturii şi, totuşi, izbuteşte să impună în Europa produse alimentare de vârf. Să fie oare gradul de inteligenţă nativă al fiecărei naţii explicaţia accederii la bună stare? Nici vorbă: studenţii din ţările sărace ajunşi la marile universităţi europene izbutesc constant, prin performanţe, să ia faţă colegilor băştinaşi. Apartenenţa rasială să explice totul? Fals: „leneşii” hispanici sau africani alcătuiesc, în prezent, redutabila forţă productivă a ţărilor occidentale. Şi atunci, ce face diferenţa?
Se pare că unicul factor major rămâne ATITUDINEA. Locuitorii ţărilor bogate s-au deprins să respecte câteva reguli esenţiale (ordinea lor nu-i importantă): 1 – etica; 2 – ordinea şi curăţenia; 3 – integritatea şi cinstea; 4 – punctualitatea; 5 – responsabilitatea; 6 – dorinţa de perfecţionare; 7 – respectul pentru legi; 8 – respectul faţă de drepturile celorlalţi; 9 – dragostea de muncă; 10 – chibzuinţa şi economisirea. Cum arată acest decalog faţă de haosul din realităţile româneşti?
Iată, dar, că nu suntem săraci din pricină că ţara noastră n-are resurse naturale (şi are!), nici că natura ar fi crudă cu noi, nici din pricina vreunei infirmităţi intelectuale. Suntem săraci pur şi simplu din cauza ATITUDINII noastre faţă de exigenţele lumii în care trăim şi de principiile de bază ale funcţionării societăţii veacului XXI. Dacă vom aştepta ca guvernul să rezolve problemele noastre, avem de aşteptat... toată viaţa. Doar schimbarea hotărâtă a ATITUDINII ar putea valida înscrierea ţării noastre pe calea progresului. Iar progres=bunăstare.”
Ăsta-i textul (prescurtat). Cum vi se pare?