Cătălin MIHULEAC

„Strâns uniţi în jurul Partidului Comunist Român, al secretarului său general”, aşa suna o formulă standard de pe vremea socialismului biruitor, care până la coadă nu s-a dovedit aşa biruitor pe cât ţinea el să pară. „Strâns uniţi în jurul preşedintelui” sunt şi intelectualii de azi ai ţării, mă refer la ăia mai cu ştaif, mai bengoşi, nu la ăştia mai de calitatea a doua şi a treia.
Nu-i nimic nou sub soare, nici măcar sub soarele ăsta nou, vopsit în culori capitaliste. Acum zece ani, în 1999, preşedintele de atunci al ţării, accidentalul Emil Constantinescu, le-a cerut intelectualilor să iasă în faţa societăţii şi să-şi folosească prestigiul, explicând prostimii cum stă chestia cu tranziţia, dureroasă şi cam lungă pentru gustul maselor, spre noua societate capitalistă. În opinia celui care a ajuns preşedinte datorită împrejurărilor, intelectualii îşi aleseseră ca spaţii locative nişte turnuri înalte de fildeş, de unde priveau absent peisajul politic, ronţăind popcorn, bând bere şi jucând table, fără nici cea mai mică urmă de gând de implicare.
M-am gândit, la acea vreme, cum oare s-or fi făcând implicările astea, de care vorbea Constantinescu? Adică, te suiai în trenul de Bucale, coborai în Gara de Nord, luai un autobuz sau un taxi până la palatul Cotroceni, şi spuneai la poartă:
- Bună ziua, săru’ mâna, iaca sunt şi eu un intelectual – asta-i adeverinţa mea de intelectual - şi-am venit, la chemarea lu’ dom’ preşedinte, să mă implic oleacă!
Cu amabilitate, un apropiat al preşedintelui ţării te prelua atunci şi te îndruma la serviciul „Implicări”, biroul „Implicări intelectuale”. Acolo, lăsai mata o cerere de implicare, plăteai taxa de implicare, luai număr de înregistrare, urmând să capeţi răspuns în treij’ de zile. Dacă planul trimestrial la implicări era realizat în avans, reveneai matale trimestrul următor, când reluai traseul, cu o nouă cerere de implicare şi o nouă taxă de implicare. Dacă erai atent cu vreun funcţionar şi-l ungeai puţin, cum e datina pe la noi, el te servea cu amabilitate, în sensul că îţi dădea speranţe reale:
-S-ar putea să se rezolve, moşule, că mai e nişte unii care în ultimul moment renunţă să se mai implice şi-şi lasă locurile libere. Reveniţi c-un telefon, dar nu promit nimic.
Lăsând gluma la o parte, altceva mă interesează pe mine: oare ce l-a oprit pe Emil Constantinescu să se implice cât a fost preşedinte şi de ce acum iese ca păduchele în faţă pe la televiziuni, ţinând să se implice cu forţa?
Dezgustător ins!