Cătălin MIHULEAC

Conform calităţii îndoielnice a tărâţei pe care Becali o poartă în partea de sus a fiinţei sale, Dumnezeu e un tip care n-are altă treabă decât fotbalul. Misiunea înălţătoare a lui Doamne-Doamne e s-o ajute pe „Steaua” să bage mingea în aţe, astfel ca victoriile, trofeele şi lovelele să se înghesuie ca sardelele în conturile patronului acestei echipe. Concret, creştinul Becali crede că Dumnezeu stă cu telecomanda în mână şi nu pierde niciun meci al „Stelei”, iar când constată că echipa sa preferată se află în dificultate, intervine personal, obţinând lovituri libere, ajutând la deposedări, contribuind la cornere, şutând puternic de la distanţă, marcând spectaculos în apluzele tribunei.
Pentru a fi sigur că lucrurile se vor petrece întocmai, pentru a nu se îndoi că inspiraţia divină va pogorî în crampoanele şi şpiţanele echipei sale, omul acesta puţin la trup şi bine rărit la neuroni a apelat la două artificii suplimentare: a desenat semnul crucii atât pe tabla autocarului echipei, cât şi pe bumbacul tricourilor.
Cazul lui Becali, în opinia mea, are legătură certă cu semnul crucii, dar nu cu cel divin. Cazul lui Becali e de competenţa crucii roşii, iar eu cred că, în materie de caraghioslâc paranoic religios, acest pacient ciudat al Domnului mai are încă multe de spus.
Bunăoară, stau şi mă gândesc la zilele când Becali va avea bunăvoinţa să treacă la cele veşnice şi se va pregăti de înfăţişare la Judecata de Apoi. Cum îi va fugări el, pe lumea cealaltă, pe membrii comisiei de judecată, cu plasele pline cu milioane de euro în mână, cu scopul de a-i motiva!