Mircea Radu IACOBAN

Am fost printre cei care l-au sfătuit pe Bergodi să nu părăsească Iaşiul, atenţionându-l, vizavi de Becali, cu spusele lui Terentiu: „Nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ce face el e bine.” Doar un aventurier căruia nu-i pasă de principii şi-i capabil de orice înjosire pentru a aduna repede parale grămadă se poate înregimenta alături de Becali. Ori un disperat. N-aş zice că-i cazul lui Stoichiţă şi, pentru mine, rămâne adevărat mister de ce un om inteligent, care ştie să vorbească şi cu miez şi în fraze cu cap şi coadă, şi care, pe deasupra, are destulă experienţă de viaţă, plus bani la teşcherea, s-a putut băga cu bună ştiinţă într-o aventură cu final mai mult decât previzibil – curând, se va afla şi el pe făraş.
Lui Bergodi, aşa-i trebuie. De bună credinţă, italianul a fost sedus nu numaidecât de cifrele contractului (încasa destul şi la Iaşi), cât de posibilitatea accederii în zona marii performanţe. Cum nu te urci într-o maşină cu şofer tembel, tot aşa nu intri în combinaţii de orice fel cu indivizi la care, vorba lui La Bruyère, „aroganţa ţine loc de măreţie, neomenia de fermitate şi viclenia, de spirit.” Bergodi a ezitat, a cerut sfaturi (pe care nu le-a urmat), a negociat îndelung un contract-beton în care, spre a-şi arăta totala bună credinţă, n-a prevăzut clauză de reziliere. Ceea ce, în cazul unui patron ca Becali, echivalează cu renunţarea la propriul instinct de conservare. Italianul credea în principii morale, eleganţă, cinste, civilitatea, bun simţ – calităţi pe care oierii-oieri le vor fi avut cândva, vezi „Mioriţa”, numai că din străvechea baladă, Bergodi a reţinut doar fatalismul lui „ce-o fi, o să fie”.
Şi iată că a fost. Ciobanul care-şi lasă stâna pentru a face bişniţă cu bilete la Cinema „Patria” se auto-exclude din sistemul de valori tradiţional-strămoşeşti, dând cinstea pe ruşinea cea de tot subţirică a neruşinatului. L-o fi indus în eroare, poate, şi habotnicia îndărătnică a patronului, ce-l crede pe Dumnezeu cu număr pe spate şi-n echipament roş-albastru. Plină istoria omenirii de abuzivi şi ignari cu Biblia într-o mână şi cu pumnalul în cealaltă! Cum şi cu ce obraz să-l laude pe Domnul un individ ce practică mita, înşelătoria, teroarea, hoţia la drumul mare? Nu-i asta blasfemie în sine? Două sunt temeiurile pe care încearcă să se sprijine ridicola instituţie românească Becali: în ordine, primul ar fi banul şi al doilea, Dumnezeirea. Amândouă, utilizate cu intenţii evident manipulatorii. Gesturile discreţionare cu motivaţia „eu plătesc, eu hotărăsc!” nu ţin seama de evidenţa că Becali nu numai investeşte, ci şi profită abitir de pe urma brandului „Steaua”.
Toate mişculaţiunile lui cu terenuri şi toate afacerile cu fabrici de găini nu i-au adus atâtea milioane de euro cât îi procură acum fotbalul. (Şi notorietatea construită cu sprijinul televiziunilor avide de rating şi insensibile la principii, tot fotbalului i-o datorează.)
Al doilea temei, afişarea credinţei în pronia cerească, poate nu-i chiar doar de faţadă. O fi crezând sincer întru Domnul, fiindcă naturile simple tind să se agaţe de credinţă, pe care o aşază pe post de şperaclu în depăşirea vicisitudinilor de fiecare zi. Nu-i vorba de un misticism luminat, care îngăduie şi întrebări existenţiale alături de mărturisirea credinţei. Fiindcă nu slujirea Domnului îl animă, ci convingerea că Dumnezeu este cel care trebuie să-l slujească. Geaba te închini la icoane şi clădeşti biserici, dacă încalci la tot pasul învăţăturile Celui de Sus şi trimiţi valize cu bani menite să mistifice adevărurile sportului – aşa firave, câte au mai rămas.
Desigur, fenomenul Becali s-a lăbărţat peste România şi din pricina românilor. Votăm pentru trimiterea unui semi-analfabet să ne reprezinte la Bruxelles, este un candidat prezidenţial (!!) care va aduna ceva voturi. Cum e cu putinţă? Ar trebui să ne dăm palme în oglindă! A trecut vremea lui Petrache Lupu, confratele lui de la stână, am depăşit hotarul secolului XXI, am intrat în Europa, avem pretenţii de ţară civilizată, sau, mă rog, în curs de civilizare, suntem membri NATO şi ieşim în faţă cu... Becali! Vedea-l-aş preşedinte, c-o merităm! Şi dacă tot am apelat, în această tabletă la înţelepciunea veacurilor, închei cu nădejdea împlinirii profeţiei lui Efrem Syrul: „Gloria celui trufaş repede se preface în ruşine”. Repede-repede, dar când? Aşteptăm alţi 20 de ani?