Mircea Radu IACOBAN

Nu-s o natură conflictuală, detest polemicile acre şi îndârjite; realmente mâhnit, constat că, vrând nevrând, sunt nevoit din nou să intervin pentru restabilirea adevărului adevărat.
De curând, a avut loc premiera filmului lui Gabrea intitulat „Călătoria lui Gruber”. Încă nu l-am văzut, aşa că n-am cum intra în disputa privind legitimitatea faptică ce sprijină (ori nu) construcţia lung-metrajului. Îşi propune s-o facă profesorul Ion Coja, fost senator şi actual candidat la Preşedinţia României, într-un articol pe care iarăşi nu-l pot comenta, câtă vreme nu cunosc filmul. Pot, însă, să-mi exprima totala uimire faţă de finalul acestui articol, pe care-l citez în cele ce urmează: „...îl sfătuiesc pe autor să facă premiera la Iaşi şi să-l invite la vizionare pe Dl Mircea Radu Iacoban, cunoscutul ziarist şi scriitor. Se povesteşte despre domnia sa că, în urmă cu ani buni, a fost plătit de rabinul Moses Rozen să se documenteze serios şi să scrie o carte despre ce a fost la Iaşi în 1941, iunie, în <duminica aceea>. Om de cuvânt, scriitorul ieşean s-a pus pe treabă şi, după vreo doi ani, a predat cartea celui ce o comandase, spre publicare. Se spune că, după ce a citit-o, rabinul i-a oferit autorului un preţ şi mai mare ca să nu publice cartea.” Rezum: deci, dr. Moses Rozen mi-a „comandat” o carte despre Pogromul de la Iaşi, mi-a plătit-o şi, citind-o, a constatat că nu-i convine viziunea autorului. Drept pentru care mi-o plăteşte a doua oară, de astă dată... să n-o public. Cum s-ar zice, o afacere cât se poate de păguboasă pentru dl Şef rabin şi rodnică pentru subsemnatul, dublu remunerat.
Dl Coja numeşte cele două izvoare ale informaţiei sale: unul ar fi „se povesteşte”, celălalt, „se spune”. Cine povesteşte, cine spune? Mister! Enormitatea chestiunii constă în faptul că acea carte ce nu i-a plăcut lui Moses Rozen ... n-a existat şi nu există! O voi scrie, poate... cândva. Pogromul de la Iaşi aşează o oribilă pată neagră pe istoria exemplară a acestei urbe şi, cum spunea dl Coja în predica de la Mănăstirea Petru Vodă (14 aug.), „se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales cel nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor.” Referirea din predică este la morţii din decembrie 1989, da-i cât se poate de valabilă în cazul oricărei ucideri de inocenţi.
Şi cum atât proporţiile Pogromului, cât şi ierarhizarea responsabilităţilor, încă mai constituie subiect de dispută, mi-am propus, cu ani în urmă, să încerc a desluşi în temeiul documentelor şi numai al documentelor tristul episod ce se cuvine scos, odată şi odată, de sub zodia pasional-politică, spre a fi adus pe terenul ferm al faptului istoriceşte atestat. Prima tranşă de documente mi-a furnizat-o cercetătorul Aurel Kareţchi, unul dintre autorii singurei cărţi (masacrată de cenzură) despre Pogrom publicată sub Ceauşescu.
Am apelat apoi (eu la el, nu invers!) la dr Moses Rozen, solicitându-i acces la documentele păstrate de Comunitate. Demers pe care l-a sprijinit fără rezerve, completându-l şi cu autorizarea deschiderii, la aşezământul din str. Mămulari, a documentelor păstrate acolo în manuscris (îi mulţumesc, cu vinovată întârziere, dlui Marius Mircu). În fine, cu sprijinul fostului coleg de facultate Leon Volovici, am putut studia (evident, pe cheltuiala mea) la Memorialul Yad Vashem din Israel, fondul documentar al Pogromului din 1941.
Fără îndoială că o astfel de minuţioasă cercetare a arhivelor a fost în măsură să ofere o imagine mult mai completă a regretabilului fenomen, cu nuanţări ce înlătură simplismul abordării practicate când de o parte, când de cealaltă. Dl Coja acuză filmul lui Gabrea că exclude participarea germană la Pogrom. Dacă-i aşa, ne aflăm în faţa unui fals istoric: sumedenie de documente atestă „vitejia” formaţiei de genişti Todt, iar ofiţerul Paul Ohlendorf, artizanul provocării de la Gleiwitz, a fost condamnat în RFG, în anii ’60, şi pentru contribuţie la orchestrarea pogromului de la Iaşi. Evident, participarea nemţilor n-o scuză pe aceea a românilor, iar adevărul istoric se cuvine atent cântărit şi pus deplin în drepturi. Dar cum să mai ai curajul de a aborda tema, câtă vreme afli că o carte pe care n-ai scris-o niciodată, ţi-a fost „comandată” (cine comandă, plăteşte muzica...), apoi aceeaşi carte (care?) deranjând, a trebuit să ţi se cumpere tăcerea, spre a fi scoasă din tipografie ş.a.m.d? Ce aberaţii! Cine le inventează?