Mircea Radu IACOBAN

De ce să ne ostenim tăind pâinea? O cumpărăm gata feliată. De ce să urcăm atâtea trepte? Avem scări rulante… De multe ori încerc să-mi închipui viaţa de zi cu zi a strămoşilor noştri. Lumea nici nu începe, nici nu se termină cu noi; înainte de a fi ceea ce suntem, s-au rânduit generaţii după generaţii, fiecare cu obiceiurile, tristeţile şi bucuriile ei.
Rar, dacă nu chiar deloc, ne mai întoarcem gândul către cei cărora le purtăm numele de familie. Mulţi nici n-au avut parte de vreun însemn funerar prin cimitirele Moldovei, ştergându-li-se, astfel, orice urmă a trecerii. „Un yankeu la curtea regelui Arthur” s-a receptat ca o pilduitoare şi hazoasă confruntare a moravurilor, după un spectaculos salt peste veacuri. Dar un românaş al zilelor noastre, aciuat la curtea lui Ştefan, cum ar arăta? Fără electricitate, mobil, televizor, tren, apă curentă, gazete, Uniune Europeană, peturi, aparat de ras, periuţă de dinţi, duş, şosete din plastic, automobil, asfalt, Becali, Elena Udrea şi, mai ales, fără pâine feliată? Să ne gândim, barem, la ultimul act al unei domnii de 47 de ani – drumul către cripta de la Putna.
Ştefan a fost dus cu carul cu boi, de-a lungul a cel puţin două zile de iulie torid. Curtenii, pe jos, în urma carului funerar. Preoţii, în fruntea cortegiului. Ce formidabilă imagine de film, pe cât de realist, pe atât de suprarealist! Un periplu ce părea nesfârşit prin colburile drumeagurilor moldave, cu treceri poticnite prin vadurile Apei Sucevei, cu duhoarea carului cu peşte, anume aşezat printre celelalte, să acopere şi să preia bănuiala c-ar fi vorba de adierea putreziciunii (iulie!) izvorâtă din rana voievodului, cea arsă cu fierul roşu. Îi văd pe strămoşii strămoşilor mei, cu chipurile împietrite de durere adevărată, doborâţi de osteneala drumului şi chinuiţi de beteşugurile dobândite prin războaie, poposind mai întâi la ctitoria lui Ştefan de la Pătrăuţi, apoi la străvechea biserică a Rădăuţilor. N-au curaj să se aşeze în strane: în preajma marelui Ştefan, fie viu, fie mort, se stă numai în picioare, chiar dacă botinele au săpat răni adânci, prefăcând fiecare pas în chin. Cu capetele plecate, ţăranii, îngenunchiaţi de-a lungul drumeagurilor, strâng lumânările în pumnii ce ştiu apăsa şi coarnele plugului şi, la nevoie, mânui spada. Se închină în gând – gândul care încă n-a desluşit până la capăt tâlcul veştii „Ştefan Vodă nu mai este”. Ţara fi-va pe mai departe? Moşia n-or s-o cotropească în veci tătarii, leşii, ungurii, turcii, ruşii?
La Putna, în aşteptarea ctitorului, văd forfota tăcută a fetelor care, ani în şir, „au ostoit la acele zaveze”, pregătind acoperemântul, îl văd pe stareţ veghind zidirea criptei, aud clopotul cel mare din turnul de la poartă… iată-i pe călugări împlântând făclii la rădăcina brazilor ce străjuiesc intrarea mănăstirii, iată sătenii, adunaţi cu zile înainte şi cu izvorul lacrimilor secat, iată boierii şi boiernaşii cu ochii ţintă la străjerul din vârful muncelului de pe care s-a tras cu arcul: el va vesti ivirea cortegiului, când toate clopotele Putnei uni-se-vor în dangăt legănat, a jale… La fel îi văd pe ţăranii, descoperiţi, îngenunchiaţi, înşiraţi cu miile de-a lungul căii ferate ce urcă spre Ruginoasa, aşteptând ultima trecere prin astă lume a domnitorului Cuza…
Aproape fiecare dintre noi s-ar putea să fi avut o rubedenie, cât de îndepărtată, printre cei care au lăcrimat atunci şi acolo. Şi mă-ntreb dacă o astfel de sinceră şi durută rupere a tuturor zăgazurilor sufleteşti în înfiriparea a ceea ce astăzi numim ultim omagiu va mai fi vreodată cu putinţă. Dacă, adică, românii vor mai avea la cârma destinelor un om în care să creadă până-n pânzele albe, pe care să-l jelească sincer şi să-i poarte veşnică recunoştinţă. Probabil că nu: politicalele au năclăit imaginea conducătorului luminat, suflet în sufletul neamului său, iar dregătorimea s-a deprins să ia aminte mai întâi la propria-i chivernisire şi abia apoi, dacă, ipotetic, mai rămâne fărâmă de suflet şi bună credinţă, la soarta celor care i-au ales. Cu banii daţi pe poşeta cutărei blonde s-ar putea repara o şcoală. Nimeni nu se-ntreabă de unde-i are şi cu ce îndreptăţire şi i-a însuşit.
Asta-i democraţia: cea mai proastă soluţie, dar alta mai bună, nu-i. Drept pentru care nici nu îndrăznesc să sugerez ca, după ce ţopăim la fitness şi desfacem punga cu pâine feliată, să ne întoarcem gândul o clipită şi la cei care au perpetuat fiinţa acestui neam. „La început – spune Tacitus –lenea este urâtă, dar, în cele din urmă, iubită”. Ar fi vorba despre lenea de gândire adâncă, despre lenevirea sentimentelor şi trimiterea temeiurilor în derizoriu.