Mircea Radu IACOBAN

Mulţi vorbesc, puţini au citit „Istoria…” lui N. Manolescu. Propun o rapidă răsfoire „infidelă”, aşezând în pagină cinci nedumeriri.
Prima chestiune: românii n-ar avea folclor. Vecinii da, noi, ba. Toate baladele cunoscute, cu sute de variante, nu-s altceva decât creaţii culte şi, prin mistificare, au fost date drept opere populare. „Mioriţa” e-o scriere sută la sută a lui Alecsandri (dovada?); basmele culese de Ispirescu ar fi, atunci, de fapt, invenţia autorului, ca şi, probabil, „Proverbele românilor” a lui Zanne!
A doua chestiune: românii n-au literatură veche, fiind eliminaţi toţi autorii adjudecaţi ca atare până acum. Aşa că literatura română începe din veacul XVII, în vreme ce, la polonezi, începuturile datează din sec. X, iar la unguri, din sec. XI! Fără comentarii.
A treia chestiune: idiosincrazia faţă de tot ce este, poate fi, ori măcar se învecinează cu naţionalul – şi, de aici, nu-i decât un pas până la acuza de naţionalism, aplicată marii majorităţi a scriitorilor români clasici. Ăsta-i păcatul de neiertat al precursorilor: naţionalismul, care-i scoate automat în marginea interesului literar. Viziunea modernă asupra scriitorului ar exclude hotărât nu numai naţionalismul, ci şi naţionalul: azi, trebuie să fii european – mai exact, occidental.
Altfel spus, simplificând din necesitatea detectării tezei-mater, nu poţi fi mare scriitor dacă gândeşti şi simţi româneşte. Regretabila confuzie între patriotism (sentiment unanim cultivat pretutindeni) şi naţionalism permite autorului fie scoaterea pe tuşă, fie minimalizarea până la ironie şi sarcasm, a tuturor autorilor la care se poate detecta vreo umbră de sentiment naţional. Cel mai din greu a avut de luptat cu ţinta nr. 1 – Eminescu. Ar fi cea de a patra chestiune. Nu-i de ajuns etichetarea dură, echivalentă cu o condamnare fără drept de apel („Nu încape îndoială că Eminescu a fost naţionalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste şi antisemite”), ci trebuie şubrezită imaginea operei în însăşi temeiul fiinţării sale: esteticul. Drept pentru care „Luceafărul” n-are reală valoare literară, perceperea sa prin veac datorându-se „unor raţiuni de ideologie literară decât propriu vorbind poetice”. Versurile „Odei în metru antic” sunt pur şi simplu nule, „Doina” nu are nici o valoare estetică, „Pe lângă plopii fără soţ” „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”, „Împărat şi proletar” n-are „momente literare remarcabile”, „Scrisorile” sunt şcolăreşti (cea de a V-a „are versuri rele de tot”), „Memento mori” este doar „moloz”, „Odă în metru antic” pune în circulaţie „concepte goale”, „Criticilor mei” este „banală”, proza eminesciană atestă abateri „de la legile kantiene ale spaţiului şi timpului”.
Fragmentele din „Caiete”: „literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes”, iar corespondenţa poetului „nu priveşte literatura” – ş.a.m.d. Fără îndoială că o astfel de privire acră (îndulcită cu parcimonie ici-acolo – ar avea valoare textele eminesciene în care pot fi detectate urme de… postmodernism) este posibilă şi, de ce nu, chiar necesară, tocmai pentru că opera eminesciană este vie şi deloc „mortificată”, cum o aşează sub lespede autorul „Istoriei…” Însă numai cu condiţia ca aceleaşi principii şi exigenţe să funcţioneze în cazul tuturor autorilor analizaţi.
Dar se pare că a fost nevoie, înainte de orice, de eliberarea soclului pentru aşezarea altei statui-canon: Cărtărescu. Spaţiul dedicat lui Eminescu colcăie de rezerve şi aprecieri negative, în vreme ce toate cele şase pagini închinate (ăsta-i termenul!) lui Cărtărescu sunt scăldate în elogii. Lăsând la o parte complicata teorie a canonului (Bloom), e de observat că rezervele la adresa clasicilor pornesc, de regulă, de la încălcarea regulii „polliticaly correct” şi-s sortite să nu funcţioneze în cazul Cărtărescu, care nu-şi propune o comunicare propriu-zisă, ci doar să „spună” post-modern… nimic. Beţia de cuvinte contaminându-l şi pe critic: „autorul are cea mai mare cantitate de cuvinte cu valori intenţional şi ludic gratuite, cea mai mare operaţionalitate lexicală, bazată pe absorbţii etnodialectale şi socioprofesionale, pe deformarea lexicului generalizat, pe cele mai meticuloase redări de fonetisme cu trafic grupal şi individual generalizate şi incidentale, pe cea mai variată redactare justificabilă obiectiv pragmasintactic şi bâlbă demenţială, între sincopă şi logoree…” etc. etc. etc. Ca să ce? Aici e aici.
În fine, din lipsă de spaţiu, a cincea chestiune o expun telegrafic. Din „Istorie…” lipseşte cvasi-complet literatura română din Basarabia. În „Moldova suverană”, condeiele voroniene au găsit explicaţia: Manolescu ar fi intuit că românii de peste Prut aparţin altui stat, altui spaţiu lingvistic, deci, altei literaturi! (M. Conţiu). Cât despre flagrantele absenţe, poate, cu alt prilej.