Mircea Radu IACOBAN

I-am admirat şi invidiat totdeauna pe cei care n-au îndoieli. Care-şi aşează opiniile pe un soclu intangibil şi le auto-conferă rang de adevăruri axiomatice. De altfel, este greşit spus „opinii”: ar fi vorba, evident, despre certitudini. Pe care noi, cei cu ceaţă pe ochi, nu suntem capabili să le desluşim, fiind condamnaţi să orbecăim la infinit într-o lume a căror mecanisme pur şi simplu nu le pricepem. Decât, doar dacă luăm lumină de la iniţiaţi.
Un astfel de clar-văzător este Traian Ungureanu, autorul cărţii „Încotro duce istoria României”. În ansamblu, opul, datorat unui condeier exersat, inteligent şi sagace, nu-i decât o odă (nici măcar deghizată) la adresa preşedintelui Băsescu. Este dreptul autorului să creadă ceea ce crede şi să încerce a-şi convinge cititorii că marea şi unica şansă a României o reprezintă Băsescu, după cum s-ar cuveni acceptat şi dreptul la altă opinie. Ungureanu este, însă, sigur că o diferită receptare a prestaţiei şi, mai ales, a persoanei preşedintelui, văzută ca „excepţie a democraţiei” în perimetrul politicii dâmboviţene, n-ar reprezenta decât „naivitatea sau dobitocia omogenă a grupurilor şi straturilor societăţii româneşti”. Trecem peste violenţa de limbaj a acestei insulte colective, punând-o în contul fervorii polemice a textului. Dacă, într-adevăr, actualul preşedinte reprezintă marea şi unica şansă a românilor, rămâne s-o dovedească dl. Băsescu. Poate, cine ştie, o va face. Ne interesează mai degrabă premisele demonstraţiei şi, mai ales, finalitatea ei, întrucât întrebarea din titlu este aşezată fără cuvenitul semn ortografic. De unde se vede că autorul nici nu-l concepe ca o întrebare cât de cât dilematică, ci se consideră apt să diagnosticheze şi să propună remedii după metoda „dixit!”
La momentul 1989, spune Ungureanu, „ţara era plină de proşti şi rugină, de rebuturi umane şi industriale”. Cum prostia niciodată leac n-are şi mărginiţii n-au expiat la revoluţie, ar rezulta că şi ulterioarele voturi pro-Băsescu aparţin aceloraşi retardaţi, plus progeniturile aflate sub semnul zicerii „aşchia nu sare departe de trunchi”. Plină de capcane logica elementară! Romanitatea istorică românească, afirmă autorul, nu-i decât un „concept cacofonic înrădăcinat de o lungă tradiţie naţionalistă şi protejat de ignoranţa înfloritoare a învăţământului şi a mediilor de informare”, expresie a „naţionalismului rezidual” şi potenţată prin „adaosurile de ignoranţă”. Dreptate ar avea Neagu Djuvara, cel ce susţine „originea cumană a primilor şefi proto-statali de pe teritoriul viitoarei Românii. Aşadar, nu suntem latini; totuşi, nici de tot cumani – ce suntem, nu aflăm din text.
Este sesizat cu îndreptăţire paradoxul „cultură orientală-limbă latină”, numai că, am spune noi, ordinea termenilor s-ar cuveni inversată, istoriceşte prevalând latinitatea limbii şi nu aluviunile culturale ulterioare. Autorul califică drept „discuţii de terasă” poveştile despre „românii care au stat în calea barbariei, s-au deprins cu vitejia în singurătate, au rămas în urmă pentru că au pus pieptul în apărarea Occidentului nerecunoscător (care a profitat, spre a-şi înălţa catedrale) şi că suntem un popor talentat…” Stând oricât de strâmb şi încercând a judeca drept, nu cumva chiar aşa a şi fost? Dimpotrivă, se spune în carte, totdeauna am profitat de un „favoritism deşănţat în care împrejurările fac jocul românilor”, ce s-au complăcut doar într-o „laşitate de supravieţuire”, nefiind altceva decât „o naţiune inertă”. Perspectiva? Spaţiul românesc va fi sortit să primească „populaţiile de veterani în retragere din ţările nordului scandinav şi germanic.
Proiectele care vizează oraşe-staţiuni autonome (!!) norvegiene în Dobrogea au apărut deja”. Va trebui să ne mulţumim cu „o identitate constitutivă internă, organică, nu neapărat naţională”, printr-o „edificare extra-identitară”. Iar istoria României se apropie de sfârşit. Fiindcă, între altele, n-am fost şi nu suntem capabili să oferim Europei performanţe şi valori. Până şi în sport: Nadia, Ilie Năstase, Hagi, se încadrează în rândul „aberaţiilor”, fiind „eruptivi şi atipici”. Iar în întreaga noastră literatură nu există decât un singur scriitor: Cărtărescu. Şi tot aşa înainte. De necontestat că, în carte, pot fi întâlnite şi numeroase observaţii exacte, unele deplin întemeiate şi formulate chiar strălucit. Dar, în ansamblu, „Încotro duce istoria României” afişează un regretabil dispreţ faţă de români şi de istoria României.