Mircea Radu IACOBAN

Născut într-o zi de 23 august, Paul Everac primeşte ca firească invitaţia de a comenta pe marginea diferitelor înţelesuri şi virtuţi conferite fostei „mari sărbători naţionale”. Iată-i opinia: „23 august 1944 este ziua când am vrut să ne salvăm pielea, fiindcă duşmanul devenise mai puternic decât aliatul.
Am lăsat o silă, ca să luăm alta, fiindcă în istoria noastră cam nimic nu e de bunăvoie. Am scăpat de un drac (un drac, totuşi, civilizat) şi am dat de mumă-sa. Am făcut un armistiţiu prost, când aveam şansa să facem unul mai bun, mai bărbătesc. Am omorât conducătorul de dreapta, ca să vină un conducător de stânga şi, în final, l-am omorât şi pe acesta. Am dat, mai întâi, libertatea pe independenţă, apoi am dat independenţa pe libertăţi dezmăţate şi anarhice. Ne-a mers ca lui Dănilă Prepeleac. Am dat în brânci ca să ne facem o industrie, acum am dat-o pe un sfârâiac, de deştepţi ce suntem. Dăm mereu cu piciorul în şiştar, sub cuvânt că ne eliberăm. Halal liberare!” Niţeluş cinică această analiză sui-generis, dar, s-o recunoaştem, are-ntr-însa şi destul adevăr.
Devenit, la 85 de ani, patriarh al cuvântului rostit în scenă (şi aşa, din pricina bărbii, sătenii din Podul Dâmboviţei îl salută cu „săru-mâna, părinte!”), Everac reprezintă stirpea pe cale de dispariţie a acelora ce încă mai cred în literatură. Cum e semn de „defazare” să mai crezi şi-n altceva decât în „valorile europene” (la urma urmei, care-s, şi prin ce s-ar deosebi, să spunem, de „valorile americane”?), postura de apărător al culturii române clasice îl trimite în desuetudine, marginalizându-l brutal şi, s-ar vrea, definitiv. De obicei, ziua lui Everac aduna, la Podul Dâmboviţei, crema teatrului românesc. De ce să mai vină acum? Nu mai este şeful Televiziunii, teatrele nu-l mai joacă, nu mai împarte roluri, nu mai este invitat în jurii, elitiştii îl tratează cu sictir – dă mai bine dacă te ţii de-o parte. Iar istoria literaturii tinde să se descotorosească de dramaturgie, fiindcă, zic criticii, spectacolul îl face regizorul, scriitura nu mai contează.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mă tem că astfel de punct de vedere n-au cum să-l accepte tocmai europenii, care s-ar trezi făr-de Aristofan, Shakespeare ori Ionescu în Pantheon. Iar noi, toje europeni, făr-de Caragiale…La Podul Dâmboviţei, Everac a încercat să înfiripe un miraculos tărâm al teatrului, adunând, de-a lungul anilor, zeci de busturi ale întemeietorilor, fără a-şi uita contemporanii. E un gest generos, care merită sinceră apreciere, chiar dacă, materializat din sărăcie, a trebuit să se mulţumească şi cu unele înfiripări în marginea kitsch-ului (senzaţie accentuată de nefericita idee a văpsirii statuilor cu un soi de lac argintiu). Rămâne, însă, singurul conclav în care dialoghează mut Iorga ori Delavrancea cu Sorescu şi Eftimiu. De pe pereţii construcţiei pompos denumită „Ateneu” îţi apar, în frescă, chipurile marilor noştri actori, de la Caragiu la Piersic.
Dacă păstorul unei astfel de curţi a himerelor s-ar fi numit, să zicem, Iosif Constantin Drăgan, cu siguranţă că ar fi invitat la lucru cei mari reputaţi pictori şi sculptori ai momentului. Everac a trebuit să se mulţumească doar cu prestaţii voluntare, de unde şi flagranta inegalitate a creaţiilor plastice. Ideea în sine, însă, rămâne salutară şi deloc de ironizat. La 85 de ani, amfitrionul s-a prefăcut a nu băga în seamă cvasi-abandnoul ce i-a onorat aniversarea, încercând să anime asistenţa (cu precădere rubedenii de vârsta a treia) cu sumedenie de concursuri tinereşti, rămase, până la urmă, făr-de competitori şi în coadă de peşte. A considerat, însă, necesară o prelegere „Everac despre Everac”, cel mai jucat dramaturg român al tuturor timpurilor trecându-şi în revistă prestaţia în câmpul literelor de la debut (acum exact 50 de ani, pe scena Naţionalului ieşean) şi până la zi. Unele piese şi le-a auto-clasificat în rândul „capodoperelor”, ceea ce s-a primit cu zâmbete şi a demonstrat că, adesea, credinţa scriitorului în propria-i creaţie nu consună, titlu de titlu, cu receptarea publică, notorietatea unor piese mai uşurele întrecând-o pe aceea în care s-a mizat pe esenţe şi profunzime filosofică. Oricum, am convingerea că barem 5-6 dintre piesele lui Everac sunt menite să rămână – şi nu-i deloc puţin. A sunat, cumva, a rememorare de-a dreptul testamentară. Ia priviţi-i cum se duc…