Mircea Radu IACOBAN

Sâmbătă, la Podul Dâmboviţei (jud. Argeş) a fost sărbătorit Paul Everac, la împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani. N-a fost, cum era de aşteptat, iniţiativa Uniunii Scriitorilor. Nici a Academiei. Nici a Ministerului culturii. Nici a UNITER. Nici măcar a Direcţiei pentru cultură şi culte a judeţului Argeş. Invitaţia mi-a fost trimisă în numele unui „Comitet de organizare”, dar pe plic este uşor de recunoscut scrisul lui Everac.
Conform Institutului Român de Statistică, Paul Everac este autorul cel mai jucat din toate timpurile în România. Într-o recentă şi (prin proporţii) monumentală Istorie a literaturii române, Everac nu există decât în câteva trecătoare referiri, toate negative, deşi a publicat 5 cărţi de poezie, 18 de eseistică, 7 de proză, 41 de teatru, i s-au reprezentat 39 de piese, deţine sumedenie de premii literare, este prezent în toate sintezele şi dicţionarele de literatură, i s-au dedicat cărţi etc. etc. Veţi spune că astea sunt, înainte de orice, referiri de ordin cantitativ, evident, incontestabile. Contestabilă ar fi atunci, în totul, calitatea „mărfii” oferită unui atât de larg consum?
Dacă ne luăm după referinţele critice mai vechi, dimpotrivă: o mulţime de condeie prestigioase (atunci şi acum) pledează convingător în favoarea unei bune părţi a dramaturgiei lui Everac. Politiceşte? Nici măcar membru de partid n-a fost. Marele reproş ar fi acela că, „om al lui Iliescu”, a fost pus 11 luni în fruntea Televiziunii publice, unde a deranjat profund prin tabletele sale săptămânale. Şi cel mai sever exeget, dacă-i înzestrat cu minimă bună credinţă, trebuie să recunoască faptul că Everac este autorul a cel puţin 5-6 piese de teatru care, în generala sărăcie a dramaturgiei naţionale (şi nu numai) pot onora cu deplină legitimitate lista textele bine articulate şi purtând marca unui curaj ce i-a pricinuit sumedenie de cenzurări şi interziceri. O ştiu şi din proprie experienţă: piesele ce i le-am jucat au necesitat adevărate lupte cu „forurile”.
Acum, nu numai că nu-l joacă nimeni, dar este împroşcat cu invective acolo unde te aştepţi mai puţin. „Wikipedia”, enciclopedia internetului, care s-ar cuveni să ofere totdeauna informaţie onestă şi echilibrată, susţine articolul „Everac” cu citate din „România literară”, în care se vorbeşte despre „o persoană fără operă”, cu „dialoguri idioate” şi „dejecţii intelectuale”. Halal enciclopedie! Sărbătoritul nu are doar scrieri impecabile, nici egale în toate, că nu-i Shakespeare, încap şi reproşuri, însă nu-i cu putinţă ca, din pricina umorilor nestăpânite, să încerci îngroparea definitivă a unei opere în care se află şi cenuşă, dar realmente sclipesc şi pietre preţioase. Iar cât de „expirat” este Everac o dovedeşte mica farsă pe care a copt-o televiziunii post-revoluţionare (mult înainte de a-i fi director). În căutare de texte noi, de autori noi, într-un cuvânt, de teatru nou, care să înlocuiască definitiv şi revoluţionar dramaturgia „expirată”, s-a organizat un concurs de texte destinate scenei şi montărilor tv.
A fost aleasă fără şovăire piesa câştigătoare; numele autorului nu spunea nimic şi nu i se ştia nici adresa. I-a dumirit Everac: piesa era a lui şi o semnase cu pseudonim. A primit premiul, dar textul n-a fost pus niciodată în scenă, idiosincrazia faţă de incomodul Everac justificând soluţia „i-o plătim, numai să nu se joace!” La 83 de ani, dramaturgul a fost dat afară din casa (retrocedată) pe care o cumpărase de la statul român. A trebuit să declare greva foamei pentru a primi altă locuinţă. La 85 de ani, duce tratative cu Consiliul judeţean Argeş pentru a i se prelua foarte modesta casă de la Podul Dâmboviţei, unde a izbutit să adune o inedită colecţie de busturi ale contemporanilor săi scriitori şi actori. Ingratitudinea are marcă depusă românească. Eu unul, la Podul Dâmboviţei, i-am urat sincer lui Everac „la mulţi ani!”