Mircea Radu IACOBAN

La câte poveşti trăsnite şi, desigur, mincinoase, aţi auzit de la pescari, ce mai contează una în plus? Aşa că, ascultaţi-o şi pe a mea.
În zori (3 dimineaţa) ne-am bejenit către Prut. „Râul blestemat” îşi merită numele din toate punctele de vedere, inclusiv al suferinţelor pescarilor: cel mai mofturos şi capricios curs de apă din Moldova a amorţit de tot. Chiar în locul şi la data în care, sezonul trecut, am păcălit sumedenie de mrene, plătici şi somotei (undeva departe, la limita dintre judeţele Iaşi şi Vaslui), anul ăsta, pauză totală. Prutu-i scăzut, are apa limpede şi verzui-albăstrie, solunarul e favorabil, am tăbârcit pe mal toate momelile cu putinţă, mai puţin vetrica-regină, încă în creştere – cum s-ar zice, am făcut, omeneşte, tot ceea ce era cu putinţă. Canci! Nimic! În relaţia cu peştanii, de regulă, decentă, trăiesc drama incomunicabilităţii! Dincolo de Prut, pe malul basarabean, unde vor fi existând niscaiva mlaştini şi băltoace, încep să bubuie focuri de armă.
Mai sunt trei zile până la deschiderea sezonului vânătoresc la aripate, dar moldovenii cu capitala la Chişinău nu par să bage în seamă astfel de mizilicuri legislative. Trosc! Bum-bum! Gâgâit de gâşte, măcăitul răţoilor. Sun, pe mobil, consoarta, spre a mă căina şi primesc un răspuns în şapte limbi şi ruseşte: „număr inexistent”. Am intrat în raza de acţiune a unui releu basarabean şi, cine-o izbuti să mă sune de la Iaşi, s-o pricopsi cu tarif de roaming…
Trec două ceasuri, apa-i la fel de inertă, concert de împuşcături. Şi când tocmai îmi strângeam sculele, cu dezamăgirea aferentă, ditamai gâsca rănită coboară în derivă peste Prut, spre a ateriza într-o tufă de sălcioară. Mă duc, scotocesc şi recuperez gâscanul. Sunt curios ce ochi o să facă nevastă-mea: de câte ori, la întoarcere, opresc maşina în faţa casei, dumneaei apare cu ligheanul la poartă. Să văd cum s-o descurca acum, când, în loc să cureţe solzi, va trebui să jumulească ditamai gâsca… Fine del primo tempo. Grănicerii, compătimitori, îmi dau un sfat preţios: „mai bine încercaţi la Poşta Elan, că acolo-s crapi la discreţie”. Aţi auzit de Poşta Elan? Nici noi. Fixăm, pe GPS, reperul cu pricina şi hai la drum, zeci de kilometri dincolo de Huşi, într-un non mans land vizitat, probabil, cândva, cel mult de Mikluha Maklai. Într-un târziu, cu amortizoarele martirizate, ajungem în dreptul unei ştioalne amplasată taman în mijlocul drumului. Sondăm, aruncând pietre: apa-i neagră şi adâncă. O băştinaşă, încovoiată sub sarcina de strujeni, ne încurajează: „Se trece, mai rămân numere de la maşini, da’ motoarele, n-au ni’ca.” Ocolim prin păpuşoaie. GPS-ul ripostează: „reconfigurare traseu” şi ne aduce în grădina unui cetăţean. S-or fi petrecut, pe aici, niscaiva retrocedări de care satelitul încă n-a fost informat. Ducem tratative cu proprietarul, ni se deschide poarta şi ajungem pe malul unui ochios lac de baraj.
Paznicul se înfiinţează imediat: „50 de lei” (totdeauna, dacă suma sună prea ameninţător, este exprimată în lei noi – 500.000 ar fi un enunţ prea timorant). Şi după ce ne instalăm bateria de scule, de pe deal încep să izvorască sute şi sute de oi. „Dom’le! – îi strig ciobanului - am plătit juma’ de milion, du-le mai la stânga!” „Da’ ce, oile nu tre’ să be’ apă? N-am voie pe-acolo, e păp’şoiu lu’ dom’ Ciupercă” (ori Pestelcă, ori Posteucă, n-am desluşit exact). Regimentul de oi se năpusteşte peste bunătatea de scule scumpe şi un berbec îmi înhaţă firul între coarne. Încerc să-l ţin cu anti-returul, mulineta cârâie, nailonul rezistă şi patrupedul rămâne în stand-by, sub privirile nedumerite ale popândăilor ridicaţi în două picioare precum suricatele de la tv. „Dă, dom’le, drumul berbecului!” I-aş da, dar cum? C-au început să mă latre şi dulăii. Şi iac-aşa, venit la pescuit, m-am pricopsit c-o gâscă şi c-o oaie. Dai un ban, dar face!
Dacă vreţi să mă credeţi, bine. Dacă nu, nu.