Mircea Radu IACOBAN

De câte ori îmi telefonează o fostă colegă de facultate, ştiu că iar a murit cineva din generaţia noastră. Acum, a rostit numele lui Dumitru Irimia. Mi-a fost coleg de grupă. Şcolirea universitară era lungă atunci (5 ani), răstimp suficient, s-ar zice, pentru a îngădui necesara cunoaştere a colegilor de amfiteatru. Nu-i chiar aşa: a rămas destul loc pentru ulterioare surprize. Mai ales în ce priveşte caracterele, dar şi în teritoriul creativităţii, unde urmau să se afirme şi să se impună colegi cărora pur şi simplu nu li se puteau bănui astfel de disponibilităţi.
Întreg anul de studii, dar mai ales grupa 234, s-a arătat a fi un adevărat izvor de universitari şi de condeieri! Când privesc în urmă, mă îngrozesc cât de săraci puteam fi şi cu cât de puţin ne mulţumeam. Fetele purtau fuste din „americă” (biată pânză rebotezată, apoi, „muncitorul”…) şi aceeaşi bluză mai tot semestrul, iar noi, cu paltoanele taţilor întoarse pe dos, bocăneam pe culuarele Universităţii din botinele cu blacheuri, pingelite şi răspingelite. Revăd şi acum eterna flanelă albăstrie, cu bazoane la coate, a lui Titi Irimia, colegul tăcut şi modest, închis în sine şi puţin comunicativ. Se aşeza, de regulă, în ultimul rând al sălii de seminar, alături de Leon Volovici, care, parcă ceva mai expansiv, se retrăgea şi el repede într-o muţenie deloc „asortată” cu privirile-i ironice şi inteligente.
La cantina „Justin Georgescu” ne regalam cu mereu aceeaşi tocană de cartofi şi cu „crepul” din griş, în tramvai făceam, desigur, blatul şi vara, când nu eram încartiruiţi în cazarmă, săpam cu târnăcopul (tabere de muncă patriotică!) la fundaţia Casei de Cultură, la Motelul „Bucium”, ori la „insula” de la Ciric. Eram, totuşi, veseli şi încrezători. Încrezători în ce? Urma avea să arate. Deloc „fosforescenţii” mei colegi aveau să „explodeze” pur şi simplu în postata cercetării şi a beletristicii.
Când am ajuns să lucrez la „Junimea”, a fost de unde alege! Acolo a debutat Leon Volovici (”Apariţia scriitorului în literatura română”, 1976), Liviu Rusu („Vreme trece, vreme vine”, 1976), Petru Zugun („Unitate şi varietate în evoluţia limbii române”, 1977), Mihai Ursachi („Inel cu enigmă”, 1970, apoi „Diotima”, 1975, „Marea înfăţişare”, 1977). Ceva mai târziu urmau să completeze şirul autorilor de cărţi Adrian Voica, Noemi Bomher, Olga Rusu, Mihail Iordache, Gh. Moldoveanu ş.a.
Aici, la „Junimea”, a debutat şi Dumitru Irimia, cu „Structura gramaticală a limbii române – verbul”, 1976, ditamai cercetarea, cu adevărat exhaustivă, ce avea să dezvăluie puţin bănuita complexitate şi expresivitate a unei simple părţi de vorbire românească. A urmat „Limbajul poetic eminescian”, carte încadrată în colecţia „Eminesciana”, în măsură să atragă atenţia asupra unui tânăr eminescolog ce urma să se impună autoritar în domeniu. Comportamentul său afişa o rectitudine aspră, cu solid temei cărturăresc, învecinată cu o explicabilă incapacitate de a tolera compromisul. Ştiu că şi-a pus (prea) mari speranţe în schimbarea din 1989, că a avut parte şi de deziluzii. N-a fost singurul, dar împrejurările aveau să-i adauge încă o preocupare statornică: Basarabia.
Ultima oară când am vorbit cu Titi Irimia, la înmormântarea dascălului nostru, Const. Ciopraga, mi-a solicitat un text pentru numărul special dedicat de revista basarabeană „Limba română” unui alt mare dispărut, lansat editorial în spaţiul poetic românesc tot de „Junimea” – Grigore Vieru. N-am regăsit numele lui Irimia în sumarul revistei – se vede că Cel de Sus nu i-a mai lăsat răgazul cuvenit… Plecarea lui Irimia spre Eternitate din grădina Casei Pogor, unde a fost condus de aproape toţi colegii din grupa 234 rămaşi în viaţă, este, în felul ei, purtătoare de simbol: un cărturar eminescolog pleacă spre cele veşnice de acolo de unde porni Luceafărul…