Mircea Radu IACOBAN

A rulat, cândva, la noi, comedia sovietică „Toată lumea râde, cântă şi dansează”, dacă-mi amintesc bine, cu blonda Orlova în rolul principal al unui film complet fals, rezumabil prin zicerea „Ţara arde şi baba se piaptănă”. Ceea ce nu-i prea departe de realităţile mirificei actualităţi româneşti, în care bietul Boc caută cu disperare fonduri, concediază slujbaşi, reduce lefuri şi se dă cu capul de pereţi, doar-doar o mai potoli criza, în vreme ce, de la Dunăre la Tisa, ţara e-ntr-o continuă veselire.
Am văzut carneţelul cu programările solistului unei trupe omniprezente: se va produce, o zi da, o zi nu, de la Sighet la Oraviţa, spre a onora invitaţiile gazdelor dispuse să petreacă pe bani publici la paranghelia pătlăgelelor, cartofului, mărarului, ziua oraşului cutare, omagierea nu ştiu cărui sfânt – totul, pe bani publici. Vorba iresponsabilei ex-ministre Ritzi: „nu contează cât costă, dacă lumea se simte bine.”
La Iaşi, aproape că nu-i sfârşit de săptămână să nu se bocănească în Piaţa Palatului, unde o scenă se demontează ca să-i ia alta locul. După care, difuzoarele de mii de waţi or să urle la fel şi tot la fel în urechile paradite ale bieţilor locatari din Centrul civic. Nu-i greu de desluşit scopul electoral al acestor nesfârşite petrecanii, câtă vreme politicienii, în frunte cu preşedintele, abia aşteaptă să salte din festival în festival, pentru necesarul shake-hand aducător de prezumtive voturi şi spre a oferi cameramanilor zâmbetul fals exersat în oglindă.
Nu există ţară mai festivăloasă decât România. Pe unde am umblat prin lume, am avut a întâlni tot soiul de festivisme oarecum similare, unele chiar trăsnite de-a binelea, dar, toate, urmare a unor iniţiative private, cu susţinere financiară la fel de privată. Nu-s împotriva festivalurilor în sine. Unele (cum ar fi cel al Usturoiului, de la Copalău, ori cel al Păstrăvului, de la Ciocăneşti) au de acum tradiţie şi o anume originalitate, grefată pe particularităţi zonale specifice. Localnicii au prins de cine ştie când locşor în calendarul veselirii naţiei şi-s îndreptăţiţi să pretindă continuitate.
Au apărut însă, precum ciupercile după ploaie (vorbă calpă: iaca, a plouat, unde-s bureţii?), sumedenie de costisitoare prilejuri pentru ghiftuire de-a moaca şi de lălăire pe mii de euro. Nici un târguşor nu se consideră în rând cu lumea dacă n-are barem un festival. Musai, vorba lui Caragiale, s-avem şi noi faliţii noştri! Se zice că românii se pricep de minune să facă haz de necaz, iar dacii se veseleau la înmormântări. Dacă ăsta-i sensul real care se cuvine atribuit petrecaniilor ce au năpădit România, atunci îmi retrag rezervele. Da, dom’le, scroafa-i moartă-n coteţ, hai să ne veselim, că atât ne-a mai rămas până om da şi noi colţul, răpuşi de recesiune şi „contracţie bugetară”.
Altfel, nu poate fi vorba decât despre iresponsabilitate şi nesimţire, câtă vreme se găsesc mereu bani de aruncat în vânt, dar nu şi pentru o barieră acătării la Scânteia, unde mor aiurea 13 oameni (lista-i încă deschisă). Ştiu care-i enorma vină a şoferului tembel, dar văd că nu-ntreabă nimeni nici de precaritatea semnalizării într-un punct de mare trafic şi nici de răspunderea mecanicului automotorului privat (trenul nu-i al CFR-ului, ci al unei societăţi feroviare particulare din Braşov), care a văzut de la o poştă microbuzul şi a frânat, zic eu, când era prea târziu.
În spitalele olteneşti nu-s bani pentru Algocalmin şi feşe, iar primarul Craiovei alocă 1.000.000 de euro pentru a cumpăra beculeţe la parangheliile ce or să vină! Nu pot să văd într-o astfel de irosire a banului public decât iresponsabilitate generalizată şi cinic interes electoral, într-o vreme de cruntă recesiune. După cum, rog să fiu iertat, nu cred că-s purtătoare de cine ştie încărcătură culturală costisitoarele şi industrioasele prestaţii muzicale-stas. Ţara arde şi baba se piaptănă!