Mircea Radu IACOBAN

Potrivit opiniei lui Mircea Dinescu (Vezi „Cotidianul” din 31 iulie a.c.), Basarabia nu ne-au răpit-o ruşii, ci „sora noastră mai mică a fugit de acasă”. C-aşa i-a venit ei, nestatornica! Să tratăm enormitatea ca un giumbuşluc poeticesc.
Fie-i iertată, cum prea multe i se iartă colericului Dinescu. Recunosc: adeseori are câte ceva interesant de spus şi merită urmărit la tv; de regulă, n-o poate face până la capăt, fiindcă-l întrerupe inutil, enervant şi piţigăiat Stelian Tănase. Chiar nimeni din conducerea postului să nu-şi dea seama de contra-serviciile pe care „gazda” le face interlocutorului, dar şi emisiunii în sine? Tănase se bagă aiurea peste vorbirea celuilalt şi întrerupe fără a avea de spus ceva mai important decât companionul! Dinescu din nou are şi ceva dreptate când sugerează că revenirea Basarabiei între hotarele fireşti ale României ar aduce după sine sumedenie de inconveniente, numai că nu-i în stare să păstreze până la capăt buna cuviinţă a demonstraţiei, punând în circulaţie un distih profund jignitor: „Limbă dulce, cur viclean / caracter de moldovean”. Sunt, desigur, versuri pe gustul lui şi par descinse direct din porno-publicaţia ce-o păstoreşte, „Plai cu boi”. (L-am probozit degeaba pe Brumaru-ot Dolhasca: după cum aflăm din „Istoria secretă a literaturii române” de C. Ungureanu, cele mai porcoase stihuri semnate „Emil Brumaru” sunt scrise, de fapt, de… Dinescu!) Insultătoarea versificaţie mai sus citată ar fi, după cum ne asigură M.D., un „celebru distih popular”. Nu ştiu cât e de celebru. Cert este că-i folosit cu voluptate, în Basarabia, de populaţia rusofonă.
În anii petrecuţi la Chişinău, l-am auzit adesea, dar niciodată rostit de vreun moldovean, aşa că-i mai degrabă „narodnic” decât popular. Indiferent unde, cine şi când l-a zămislit, acum face parte din arsenalul-stas de injurii la adresa populaţiei băştinaşe („băştinoase” – zic tot rusofonii), nelipsit din partea finală a chefurilor cu „Stolicinaia”. Dacă basarabenii, când o iau pe ulei, „La un colţ de masă plâng / La alt colţ de masă cântă”, ruşii înjură la toate cele patru colţuri, după care se pupă, spre a se întoarce repede tot la „biti v svoi mati!”
Cât despre sintagma infamantă „cur viclean”: pare a se referi la o presupusă malformaţie a caracterului, rezumabilă printr-o zicere de astă dată într-adevăr populară: „cu fundul în două luntri”. Chiar dacă basarabenii ar avea astfel de temeiuri genetice dobândite, doar soarta ce i-a azvârlit când spre Rusia, când spre România, rămâne responsabilă şi le explică. În 1812, pământenii au fost jumuliţi întâia oară de ocupanţi, decişi să-i rusifice cu grăbire. În 1918, i-au luat românii la refec pe colaboraţioniştii rusofili, pentru ca, în 1940, clepsidra să se răstoarne şi să treacă românii în rândul celor oropsiţi, drept pentru care au umplut pustietăţile Siberiei.
Ciudat: nu se uită „palma jandarmului român”, dar se vor uitate asasinatele NKVD-ului, ravagiile înfometării aduse până în pragul canibalismului şi nesfârşitul „pohod na Sibir”. Revenirea Basarabiei între fireştile hotare (se va petrece cândva, indiferent de formulă, prin ştergerea de-a dreptul a graniţei, ori prin europenizare) va aduce fără îndoială României enorme complicaţii. Nu-i deloc simplu să ai în ţară, alături de turbulenţii maghiari, două milioane de ucraineni şi ruşi, la care s-ar adăuga găgăuzii şi bulgarii, fiecare cu pretenţiile lor la autonomie.
Când Petru Groza a fost primit de Papă şi întrebat ce poate face Sfântul Scaun pentru români, a primit răspunsul hâtru „schimbaţi-ne aşezarea geografică”. Cum asta-i cu adevărat imposibil, rămâne s-o ducem înainte într-o ambiguitate păguboasă şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. N-avem însă nici o clipă dreptul să uităm că Basarabia a fost moşia lui Ştefan cel Mare, că-i pământ românesc şi că dincolo de Prut vieţuiesc români. Giumbuşlucurile poeticeşti ale lui Dinescu, dincolo de faptul că-s nedrepte, trimit în derizoriu o chestiune dramatică şi dureroasă. Regretabil.