Cătălin MIHULEAC

Cea mai stridentă caracteristică a breslei ziariştilor sportivi e tocmai lipsa solidarităţii de breaslă. În mod normal, Ion Becali – zis italieneşte Giovanni, ca să pară gard în gard cu Mafia – ar fi trebuit să dispară de pe terenul presei sportive româneşti, cel puţin până i se usucă saliva aruncată pe obrazul jurnalistului Terzian, înjurat şi umilit în direct acum câteva luni, în ograda proprie-i emisiuni. Mai ales că statutul lui Ion Giovanni nu mai e cel de impresar, ci de „fost impresar”.
Dar lucrurile nu stau aşa. Nea Ion Giovanni este consultat permanent în emisiuni în privinţa transferurilor, lăsându-ne să înţelegem că de fapt lucrează sub acoperire şi e un impresar deloc „fost”, ci chiar foarte „actual”. În intervenţii televizate şi-n gazete, ori marele Ioaniţoaia, ori trepăduşi mărunţei îi cer părerea, în calitatea sa de patriarh al celui mai profitabil comerţ de sclavi cunoscut până acum în istorie. Să ne înţelegem: îi cer părerea, dar o fac slugarnic, fiindcă Ion Giovanni e cunoscut ca un ins cutreierat de isterii sângeroase, fruntaş pe ramura producţiei salivare. Ca atare, acest Becali îşi face nepăsător mendrele pe spatele presei sportive, rezolvându-şi interesele şi spurcând pe oricine i se pune pata.
Ultima lui victimă este Lazlo Bölöni. Pentru că nu s-au înţeles în privinţa transferului poamei rare Tamaş, Bölöni este un „bădăran”. Trecem peste faptul că, dacă nea Nelu Giovanni s-ar uita puţin în dicţionar la litera „B”, s-ar vedea ca-ntr-o oglindă în înţelesul cuvântului „bădăran”.
Însă oamenii de azi nu mai pot fi prostiţi cu una, cu două. Ei văd în Bölöni nu doar un fost mare sportiv şi un actual apreciat antrenor, ci şi o prezenţă elegantă şi inteligentă, rod al moştenirii genetice şi al educaţiei sale extrasportive. Un gentleman cum mă tem că fotbalul românesc n-a mai avut de la Emerich Jenei încoace; comparabil, poate, în clipa de faţă, doar cu italianul Bergodi.
Devine tot mai clar că nea Nelu Giovani (vai de mine, l-am scris cu un singur „n”!) te complimentează, atunci când te înjură. Paradox care lui Ioaniţoaia şi supuşilor săi ar trebui să le dea de gândit, măcar în minutele când se relaxează, plimbându-şi căţelul prin parc.