Mircea Radu IACOBAN

Duduna Căciularu, Marcu Cebza, Abel Zadoina, Varlam Zorileanu, Nichifor Huţupan, Scarlat Ciurezu, Cora Bazdag, Ilarion Cuiu, Petre Azaduca, Miana Scutelnicu, Ciprian Liteanu, Vlaicu Cătlăbuga, Vintilă Zada – nu-s nume chisnovate aflate în vreun pomelnic de veac XVI, nici porecle dintr-un cotlon de Oltenie ghiduşă (având, totuşi, sonorităţi moldave), ci-s pseudonime recoltate din paginile revistei „Spiritul critic”.
Publicaţia apare la Paşcani şi-i scrisă, după cum se vede, în bună măsură, de acelaşi autor, Leonard Gavriliu. Lui îi aparţin toate cele 11 identităţi-mască, poznaş inventate, ca un avertisment adresat cititorului, invitat să ia în calcul şi încărcătura de şotie hazoasă a textelor adunate în volumul al cincilea din seria „Judecăţi critice” (recent apărut, desigur, tot la Paşcani). Am mai scris, în această rubrică, despre isprăvile lui Gavriliu-ot-Paşcani, drept pentru care nu mai reiau bogata fişă de creaţie a acestui prolific condeier, ornată cu o lungă listă de titluri trimise în librării şi cu o varietate a domeniilor abordate de invidiat.
Omul sfinţeşte locul – şi când respectivul are şi o solidă formaţie filosofică (este traducătorul lui Freud în România), vorbeşte cinci limbi, posedă experienţe meritorii şi-n gazetărie, şi-n învăţământul superior, ba chiar şi-n politică (a fost, între altele, expert parlamentar la Senat), nu poţi decât să constaţi că o astfel de personalitate pluripotentă n-are nevoie de luminile Capitalei pentru a se exprima şi face auzit. La Pocreaca dacă ar vieţui, sunt sigur că Gavriliu tot ar scoate reviste, şi-ar scrie cărţile şi ar intra fără complexe în actualitatea fierbinte a disputelor literare.
Acest al cincilea volum din „Judecăţi critice”, care devoalează sumedenia de pseudonime hâtre, operează cu precădere la două niveluri, nu tocmai frecventate în eseistica literară. Merge spre profunzimi, către esenţe, prin practicarea recursului la demersul filosofic aplicat, fără a omite să investigheze şi spre suprafaţă, acolo unde identifică amănunte apte să reveleze puţinătatea bagajului cultural al unor condeieri cu pretenţii şi bună situare în box-office-ul actual. Nu-l timorează prestigiul nici unei semnături. Pe Cărtărescu îl face pur şi simplu de râs, dând la iveală amatorismul încercărilor de a ne convinge că-i în largul lui când operează cu pixul în postata anatomiei şi fiziologiei (Gavriliu a studiat şi medicina). Romancierul cu pretenţii, onorat de lectura preşedintelui Băsescu (îndoi-m-aş…) confundă coroida cu caracoida, trompa lui Eustache cu trompa lui Fallope, telomerul cu telomeraza, vorbeşte despre „substanţa P” inversându-i funcţionalitatea, ca şi în cazul serotoninei etc.etc.
Concluzia: „Romanul <Orbitor> este uvrajul supradimensionat al unei ejaculări interminabile de orbitorinc (cimotia nevăzătoare a ornitorincului, mamiferul acela cu cioc de răţoi), este uvrajul unui <testicul> care înoată în halucinogene, expresie a paralogismelor deşucheate ale postmodernismului decadent.” O fi verdictul prea colorat şi prea apăsat, dar are, ca să zic aşa, „temei legal” – dovadă, puzderia de citate mai mult decât hazlii ce demonstrează limpede că… împăratul e gol. Cărţile lui Gh. Crăciun (fost titular al unui curs de „creative writing” la Filologia din Braşov, facultate în care viitorilor profesori de română li se predau cursuri cu mofturoase titulaturi englezeşti, biata română fiind prea săracă…) le abordează utilizând instrumentarul filosofic asortat pretenţiilor textelor, ceea ce-i permite din nou o concluzionare aspră, şi de această dată convingător demonstrată: „Inamic declarat al conceptelor, al gândirii logice raţionale, scrisul dumisale nu-şi asumă nici o normă clasică în privinţa elaborării şi analizei ideilor.” Din fundătura Paşcanilor, Gavriliu îşi permite opinii nealiniate, în răspăr, tocmai datorită faptului că n-are motive să practice prestaţii critice subordonate, independenţa autoexilării asigurându-i, dacă nu notorietate, barem dreptul la sinceritate. Limbajul său critic poate părea lipsit de up-date-ul la modă, iar eseurile dialogate cu tinerească vervă (autorul are 82 de ani!) poate-s prea jucăuşe; n-are a face, câtă vreme Gavriliu are ceva de spus, ştie s-o spună şi, mai ales, nu se sfieşte s-o facă.