Cătălin MIHULEAC

Acum să tot fie trei-patru ani, susţineam o rubrică de opinie într-un ziar central, unde mă străduiam să scriu texte inteligente, interesante şi simpatice. Din când în când, primeam reacţii la creaţiile mele, iar acestea erau când de bine, când rău. Un singur cititor, pitulat după un pseudonim rămuros, se distingea, înjurându-mă cu o consecvenţă care mă determina să cred că devenise robul unei obsesii pentru persoana mea.
Îmi aduc bine aminte cât m-a tăvălit prin injurii, după ce-am scris ceva la adresa marelui, irepetabilului, indescriptibilului Mutu, de care mie începuse să-mi ajungă până în gât. Zisesem eu, într-un articolaş tupeist, că-l ştiu pe de rost pe Mutu, că-i cunosc lăţimea micului teren facial numit frunte, că-i cunosc fostele amante şi că i le intuiesc pe cele viitoare, că ştiu câtă cocaină ia dimineaţa pe stomacul gol... Astfel încât, dacă au un dram de inimă, televiziunile cultivatoare de Mutu ar face bine să mă slăbească, fiindcă m-am săturat de el şi or mai fi şi alte personalităţi naţionale demne de interesul public.
De data asta, cititorului meu i-a sărit până-n tavan ţandăra. Mai întâi, mi-a adus la cunoştinţă că-s moldovean împuţit, scuzându-se pentru pleonasm, fiindcă moldoveanul e prin definiţie împuţit; apoi mi-a luat familia la rând, venind cu precizări despre fiecare membru abject al ei. În final, fiindcă finalul încununează opera, m-a obrăzit că-s prea mic ca să scriu despre Mutu, şi unde ar ajunge ţara asta dacă fiecare ar jigni astfel de monumente care şutează genial la poartă.
Ce să zic, am încasat perdaful. Dar, în furia scriptică a individului, am recunoscut câteva formule stilistice care-mi sunau familiar. Unele fraze, anumite cuvinte cheie îmi erau cunoscute, astfel încât m-am pus pe cercetat, cotrobăind prin foile mele. Şi, în final, fiindcă finalul încununează opera, l-am descoperit cu amărăciune pe cel ce mă taxa statornic, ca pe un hoţ de cai.
Nu, nu era vreun cititor oarecare, căruia îi atacasem idolul. Nu. Era chiar colegul meu de pagină, care scria şi el acelaşi gen de texte ca ale mele. Prin urmare, pe muţeşte, am şters-o cu primul prilej de la acel ziar, iar redactorul-şef nu bănuieşte nici azi motivul real al dezertării mele.