Mircea Radu IACOBAN

Este dificil să scrii despre cartea Luciei Hossu Longin „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. „Humanitas”, 2009), câtă vreme autoarea lungului interviu nu izbuteşte (probabil, nici nu-şi propune) să păstreze oarece distanţă faţă de interlocutor. Căzută în totală admiraţie, ratează întrebări sortite, astfel, să rămână în veci fără răspuns, dar şi eventuale replici ce ar fi pus-o în postura de reală participare la un dialog, nu doar de martoră la o confesiune.
Altfel, cartea este mai mult decât necesară, realmente valoroasă şi-i semnalăm cu satisfacţie apariţia, fie şi numai pentru faptul că, în fine, sunt lămurite episoade rămase în umbră (momentul dezertării, de pildă), vine cu un plus de informaţii faţă de cele două opuri ce i le-am editat lui Pacepa imediat după revoluţie („Orizonturi roşii” şi „Moştenirea Kremlinului”) şi motivează cumva gestul părăsirii corăbiei aflată nu la ananghie, ci, dimpotrivă, cu toate pânzele sus. Ba mai vine şi cu precizări şi comparaţii de certă actualitate, menite să ne pună pe gânduri. De pildă: Securitatea avea în total 15-16.000 de ofiţeri. Actualele servicii secrete româneşti (SRI, SIE, UM0962, SIS, SPP, DGIA) sunt încadrate cu nu mai puţin de 30.000 – aproape dublu! Pe vremea lui Ceauşescu, un astfel de ofiţer supraveghea 1466 de cetăţeni români. Celui de azi îi revin 732. DST-ul francez controlează o populaţie de trei ori mai mare ca a României cu numai 6000 de ofiţeri, iar serviciul similar german cu doar 2448, la o populaţie de 80 de milioane.
S-ar impune, logic, o singură concluzie: România a devenit stat poliţienesc! În cazul în care cifrele furnizate de Pacepa sunt întrutotul exacte, mă tem c-ar trebui aduse în faţa Parlamentului, solicitându-se explicaţii, fiindcă, paradoxal, libertatea a adus românilor… sporirea supravegherii poliţieneşti! Dacă cititorul acestei cărţi crede că va afla răspuns la întrebarea „Pacepa – erou sau trădător?” se înşală. Lucia Hossu Longin susţine, fără umbra celei mai mici îndoieli, teza eroismului, ridicându-i tot timpul la plasă generalului, care, normal, profită şi finalizează. Autoarea susţine că a cercetat în prealabil arhivele, fiind cât se poate de documentată la temă.
Respectivele izvoare le-am parcurs şi noi, fiindcă au fost publicate de CNSAS într-o culegere (prezentată şi-n cadrul acestei rubrici). Lectura nu ne-a sugerat un portret în roz al generalului. De unde se vede că aceleaşi documente, citite în cheie prea entuziastă, rezonează, fireşte, entuziast. I.M. Pacepa a lucrat 27 de ani în slujba regimului şi l-a servit pe Ceauşescu în mod exemplar. El însuşi recunoaşte: „… n-am fost un înger. Am comis nenumărate fapte de dispreţ” (pag. 104), iar în „Orizonturi roşii” detaliază contribuţia sa esenţială la nenumărate porcării ordonate de „marele cârmaci”.
O fi trecerea de cealaltă parte a baricadei suficientă pentru a se şterge toate cu buretele? Apostolul Pavel (iertată fie-ne comparaţia; o utilizez doar pentru necesităţile demonstraţiei), marele ucigaş şi persecutor al creştinilor, pustiitorul bisericii din Ierusalim, s-a convertit fiindcă, pe drumul Damascului, l-a văzut pe Isus. Pe cine sau ce a văzut Pacepa? Din culegerea de documente evocată rezultă, ca motivaţie, adunarea de primejdioase acuze (corupţie), plus insatisfacţii personale legate de carieră.
Ar fi incorect să nu luăm în considerare şi temeiurile de ordin moral pe care Pacepa le invocă insistent în carte. Poate că au constituit mobilul principal al defectării, poate doar s-au adăugat celorlalte pricini. Dezertarea lui a constituit, probabil, cea mai grea lovitură primită de Ceauşescu până la 22 decembrie 1989. Dar şi ascensiunea dictatorului s-a construit cu aportul consistent al generalului. De unde şi dificultatea adoptării unei opinii categorice faţă de persoana (dacă nu chiar personalitatea) lui Pacepa, câtă vreme specialitatea românească a întoarcerii armelor nu-i chiar de onorantă până la capăt…