Cătălin MIHULEAC

„Consiliul Naţional al Audiovizualului” a interzis recent o reclamă amplu televizată la o pastă de dinţi, deoarece textul conţinea o frază agramată.
Dar chiar şi atunci când agramatismul este evitat, rezualtatele celor care muncesc pe ramura frunzoasă a publicităţii sunt cel mai adesea pirpirii, chiar penibile, în pofida faptului că încasează o spinare de lovele pentru ele. Deşi creativitatea le este răsplătită regeşte de numeroasele firme care ar rămâne anonime fără reclamă, tocmai creativitatea e punctul lor fragil. Sau poate că scriitorii de reclame suferă de surmenaj în grup. Cert este că finalitatea activităţii lor, de care ne izbim pe întregul relief variat din mass-media, deseori frapează prin prost gust şi proastă inspiraţie; mai mult îndepărtându-ne decât apropiindu-ne de produsul pe care ni-l supun atenţiei.
Să ne gândim puţin doar la reclama făcută unui laxativ, unde apare o individă, care cică stă o zi întreagă pe budă, fiindcă e constipată până la lacrimi, şi când îi vine bărbatul acasă şi-o întreabă ce a făcut cât a fost el plecat, ea îi răspunde că mai nimic. Mai nimic, adică ceva tot a făcut, iar noi avem plăcerea să ştim ce. Zău că ţi se duce naibii toată pofta de viaţă în doi care, zic marii neconstipaţi, e cheia fericirii pe pământ!
Apoi ar mai fi şi reclama aia infectă, cu două limbi şi-un ochi, care discută aprins despre calităţile noului sortiment de „Coca-Cola”, iar aici dezamăgirea mea e şi mai mare, căci vocea uneia dintre limbi e asigurată de Marius Florea Vizante, memorabilul actor din filmul lui Nae Caranfil „Restul e tăcere”.
În aceeaşi notă oribilă, să mai împrospătez şi una din reclamele insistente, făcută anii trecuţi unui fond de pensii privat, care înfăţişa un tinerel şi-o tinerică, ambii zâmbind cu fasolele la vedere şi ţinând în mână un borcan, pe care ni-l vârau adânc în retină, ca pe o mare chestie. „Cumperi una, iar pe cealaltă o primeşti gratis”, glăsuia reclama, în timp ce tu te întrebai, reglându-ţi pupila, care-i obiectul de consum astfel promovat. Cu alte cuvinte, ce-au obţinut tinereii zâmbăreţi şi ţin acuma în borcan, fuduli nevoie mare de achiziţia lor?
Uitându-te mai bine, vedeai că înăuntrul borcanului se găseau... două proteze sinistre. Iar toată alegoria asta vroia să te îndemne să te gândeşti de pe acuma la timpurile când o să-ţi rogi partenera să-ţi dea proteza din pahar, ca să o poţi muşca la fel ca în tinereţe, de buză ori de bucă!
Ce glumă de neam prost! Mă mir că firma de publicitate care a creat reclama nu s-a gândit să înlocuiască protezele cu două scutece.