Mircea Radu IACOBAN

Profesorul ieşean Vl. Buţureanu spunea că „de obicei, scriu cărţi cei care nu prea operează”. O excepţie poate fi aflată chiar printre emulii săi: prof. univ. Mihai Pricop, autor al multor cărţi de medicină, tratate, cursuri, se află la cel de al treilea volum de eseistică – „Datoria împlinită”.
A apărut în colecţia „Texte de frontieră” a „Institutului european” şi poate surprinde doar pe cei care nu cunosc îndeaproape preocupările profesorului ieşean, un fin intelectual, bun cunoscător şi colecţionar de artă plastică, capabil oricând să susţină o discuţie avizată în teritoriul culturii, fie că ar fi vorba despre muzică, literatură, teatru şi, mai ales, pictură. Cât despre operaţii, a săvârşit în lunga-i carieră cu sutele, dacă nu chiar cu miile, aşa că aserţiunea mentorului său din tinereţe poate fi inclusă mai degrabă în categoria paradoxurilor de efect. Autorul avertizează: noua apariţie „nu este o carte de medicină, ci despre medicină” şi porneşte de la observaţia că, totdeauna, „chirurgia poate fi considerată o artă bazată pe ştiinţă.”
Nu-i vorba despre simplă înrudire, de tangenţe ori întrepătrunderi, ci de însăşi esenţa actului chirurgical, aflat mereu sub o anume zodie a artisticului. Cartea debutează cu un excurs menit să definească locul şi rolul şcolii în chirurgie, vorbeşte despre formele de perfecţionare (externat, internat, rezidenţiat), enumeră calităţile necesare chirurgului, stabileşte locul gândirii (creatoare) în economia disciplinei, investighează relaţia chirurg-pacient, ia în discuţie configuraţia „altarului” în care oficiază (sala de operaţii), trece în revistă momente, idei şi contribuţii din istoria medicinii, aduce cuvenitul omagiu înaintaşilor, pentru a încheia cu consemnarea aportului confraţilor în domeniul literaturii (în lunga listă de medici-scriitori mi-aş permite să propun şi includerea lui Christian Barnaard, al cărui „roman al inimii” l-am publicat la „Junimea” în urmă cu mai bine de trei decenii).
O observaţie crudă şi plină de adevăr: „chirurgia scurtează viaţa, pentru că este o muncă grea, cu mari răspunderi, încordări şi emoţii, muncă exercitată în condiţiile unui şoc afectiv cronic”, se leagă cu alta, la fel de tristă şi de adevărată: „pe măsură ce experienţa creşte, rezistenţa scade.” Asta e, oameni suntem, nimic de făcut! Dacă adăugăm şi spusele lui Ovidiu (în „Pontice”) „uneori boala e mai tare decât ştiinţa”, concluzia se impune de la sine: chirurgia este o disciplină direct responsabilă de creşterea duratei medii a vieţii de la 46 de ani, la 79 (Franţa, într-un singur secol), furnizează mari satisfacţii celui ce mânuieşte bisturiul, dar rămâne constant pândită şi de eventualitatea eşecului, ce consumă şi ridică responsabilitatea la un nivel de neatins în alte ramuri ale activităţii umane.
Drept pentru care prof. Pricop pledează pentru ordine şi continuă perfecţionare, susţinând primordialitatea raţiunii cu un citat din Tixier: „mâna nu tremură când creierul nu ezită”. În cazul în care toţi confraţii ar fi ţinut seama de recomandările lui Pricop („Există riscuri previzibile, care pot fi evitate prin luarea unor măsuri adecvate. Neglijarea acestor măsuri poate ţine de responsabilitate”), probabil că poetul Cezar Ivănescu s-ar afla şi acum printre noi… Într-o vreme în care mulţi sunt tentaţi să creadă că lumea începe şi se termină cu noi, autorul ţine să omagieze cum se cuvine truda înaintaşilor, cărora le datorează mult din ceea ce a izbutit până acum. La galeria marilor chirurgi ai lumii adaugă contribuţiile româneşti, fără să-l omită pe neuitatul şi pitorescul Gh. Chipail.
Cartea se încheie cu un consistent capitol intitulat „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dedicat în primul rând atenianului Socrate. Nu prea mă simt în largul meu în postata filozofiei antice, aşa că mă rezum la comentariile asupra primei părţi. O face cu echilibru, măsură şi intuiţie Gr. Ilisei, prefaţatorul acestei cărţi de real interes.