Mircea Radu IACOBAN

Cum e greu să ţin pasul cu bogata producţie editorială a neonorabilului Vasile Stati, am izbutit abia acum să intru în posesia „Istoriei Moldovei”, tipărită la Chişinău „cu concursul Societăţii Istoricilor din Republica Moldova.” Surpriza surprizelor: constat că autorul hazosului „Dicţionar moldo-român” îmi… trage laude la pag. 391. Cum cred că vă închipuiţi, nemeritate. Culmea parşiveniei: un citat dintr-o carte a mea prin care argumentam ideea că toată strădania pentru demonstrarea existenţei unei „limbi moldoveneşti” este îndreptată în susţinerea altui fals, legitimitatea improvizaţiei statale de la Chişinău, este întors complet pe dos, fiind adus…în sprijinul tezelor lui Stati! Să vezi şi să nu crezi! Aprigul susţinător al lui Voronin şi propagandist al „Moldovei mari”, scrie: „Cel mai clar şi sincer a lămurit importanţa fundamentală a lingvonimului limba moldovenească publicistul român Mircea Radu Iacoban: <Ai limbă moldovenească – ai popor moldovenesc – ai ţară moldovenească.>”
Chiar aşa-i, numai că în cuprinsul chisnovatei sale „Istorii”, Stati recunoaşte, în repetate rânduri, că „moldovenească” şi româna nu-s limbi diferite. Atunci? Aceeaşi limbă – acelaşi popor – aceeaşi (prezumtivă) ţară! Toată cartea e o însăilare de speculaţii, sferturi de adevăr, interpretări forţate, pledoarii în gol, trimiteri ale esenţialului în derizoriu şi trunchieri de citate – cum este şi cazul rândurilor ce mi se atribuie. La pag. 223 din vol. I al „Cronicii Basarabiei”(Ed. Junimea, 1995), dar şi-ntr-un articol din „Monitorul de Suceava”, scriam: „ai limbă, ai popor; ai popor, ai ţară; ai ţară, ai stat; ai stat, ai funcţii; ai funcţii, ai putere; ai putere, ai de toate.” Ăsta-i textul exact. După cum se vede, propun o schemă cu caracter general, pe care Stati o localizează, atribuindu-mi referirea directă la Republica Moldova. Ceea ce, la urma urmei, nu-i greşit, câtă vreme aduce în particular o linie logică cu aplicabilitate generală, dar pune în evidenţă metoda „ştiinţifică” a autorului, ce-şi amestecă pixul în textele altora, pe care, apoi, le citează fără jenă între ghilimele!
Cum bine se vede, cea mai mare parte a aserţiunii (…„ai ţară, ai stat; ai stat, ai funcţii; ai funcţii, ai putere; ai putere, ai de toate”) este trecută pudic sub tăcere, fiindcă-l deranjează posibila continuare a localizării, coborâtoare până la suspecte realităţi politice basarabene. Nu mai iau în discuţie, fiindcă n-are nici un rost, excursul istoric din primele capitole, menite să demonstreze ceea ce nu trebuie demonstrat: moldovenii sunt… moldoveni. Numai că şi oltenii sunt olteni, ardelenii, ardeleni . asta înseamnă că nu-s români? Apud Stati, românii le-au furat moldovenilor (!) tot: istoria, cronicarii, scriitorii, ba chiar şi statuile (mă-ntreb unde şi-ar depune acum Voronin coroanele omagiale, dacă monumentul lui Ştefan cel Mare n-ar fi fost adăpostit o vreme în România şi astfel protejat de dezastrele războiului!) Limba a fost denumită „moldovenească” prin „voinţa poporului”. Stati uită că mai este o jumătate din vechea Moldovă dincoace de Prut; au hotărât basarabenii ce limbă vorbesc eu, născut la Iaşi şi profesor de… română? Tot „moldoveneasca” - afirmă improvizatul lingvist şi istoric. Aşa o fi, vorbesc altă limbă fără să ştiu – dar tot el spune… că-i aceeaşi limbă. Pas de te descurcă!
Teza agrarianului Moţpan, un fel de Zăroni basarabean al veacului XX, potrivit căreia „poporul să hotărască ce limbă vorbeşte” face parte din familia cugetărilor despre întâietatea oului sau a găinii. Fiindcă nu poporul îşi botează limba cum îi trece prin cap, ci, dimpotrivă, limba, alături de comunitatea teritorială şi a tradiţiilor culturale, este aceea care atestă şi certifică existenţa unui popor. Cum, de altfel, am şi afirmat în citatul pe care Stati şi-l însuşeşte… laudativ! În spatele mascaradei cu „limba moldovenească” se află un justificat sentiment de culpabilitate. Poate exista foarte bine un al doilea stat românesc (realitate violent combătută în „Istoria Moldovei”), independent şi suveran până la Dumnezeu, fără a fi necesare inventarea unei limbi şi a unui popor aparte. S-ar cuveni să revin, denunţând imensa minciună a acestei „Istorii” duhnitoare. Poate o voi face, dar renunţând să încerc a demonstra unui orb că albu-i alb şi negru-i negru.