Mircea Radu IACOBAN

„România este stat unitar, suveran, independent, a cărui integritate teritorială nu poate fi afectată” – a repetat de trei ori preşedintele Băsescu, citând din art. 1 al Constituţiei în faţa cursanţilor (maghiari) de la Universitatea de vară de la Tuşnad. Comentariile din talk-show-uri, după ce au revelat adevărata ţintă de discursului prezidenţial (electoratul român din Transilvania) n-au omis să observe că independenţa solicitată de aripa dură a maghiarimii ardelene, cu sprijinul făţiş al Budapestei, se leagă firesc şi are ca punct de plecare nevotarea, de către UDMR, a Constituţiei post-decembriste din pricina tocmai acestui art. 1.
Ar fi, deci, o preocupare veche, statornică şi fundamentală a minorităţii ungare. Într-un fel, chiar aşa-i. Dl. Markó Bela a repetat de câte ori a avut prilejul că, din pricina inacceptabilului art. 1, UDMR n-a votat Constituţia. Numai că „actele vorbeşte”, aşa că am avea câteva nedumeriri, principala fiind rezumată în întrebarea „chiar n-au votat maghiarii Constituţia României?” Cum nimeni, astăzi, nu pare a se îndoi, iată, aici, rezervele noastre. Ele provin din lectura zecilor de pagini ale stenogramei şedinţelor Senatului din 25 aug. – 1 sept. 2003, când a fost aprobată modificarea Legii fundamentale (vezi „Discursuri şi dezbateri parlamentare”, Ed. Mica Valahie, 2006, pag. 633-751). Revizuirea Constituţiei, adică.
Cum, la vremea aceea, Parlamentul încă nu se îmbourenizase, au avut loc lungi dezbateri aprinse, purtate cu decenţă şi eleganţă, mai toţi combatanţii arătându-se la înălţimea importanţei subiectului: ţara va avea, practic, o nouă Constituţie. Şi cu acest prilej, dl. Markó Bela a declarat ca inacceptabil art. 1, dar senatorii maghiari şi-au concentrat pledoariile mai degrabă în direcţia obţinerii statutului de limbă oficială pentru maghiară şi în susţinerea revendicării potrivit căreia procedurile judiciare în secuime ar urma să se desfăşoare în limba populaţiei majoritare acolo. Primul dintre amendamente a fost pe parcurs respins, în vreme ce al doilea, cu nuanţări şi cu înlăturarea exclusivismului, şi-a aflat loc în Constituţie.
De aici încolo încep nedumeririle noastre. S-a supus la vot nominal. Pentru oficializarea noii alcătuiri a Constituţiei României au votat 104 senatori. Nici o abţinere, un singur vot împotrivă. Cui credeţi că a aparţinut? Lui George Pruteanu. N-aş putea spune că a fost un simplu gest de frondă, dar bănuiala rămâne, câtă vreme, în intervenţia sa, răposatul nostru coleg şi amic a combătut polemic doar în chestia acceptării unei a doua limbi oficiale în stat. Şi cum propunerea maghiară a fost respinsă încă pe parcursul dezbaterilor, împotrivirea lui Pruteanu la ansamblul textului rămâne în ceaţă. Au votat pentru noua Constituţie Markó Bela, Eckstein-Kovacs Peter, Frunda György, Puskas Zoltan, Szabó Karoly, Verestóy Atilla, împreună cu toţi ceilalţi senatori maghiari. Pruteanu, taxat ca „naţionalist”, a fost împotrivă, iar un alt senator purtător de similară etichetă, Adrian Păunescu, şi-a nuanţat atitudinea, declarând că „aş fi vrut să fie o Constituţie mai aproape de echilibru (…) fără nici un entuziasm, spun „pentru”.
Aşadar, ansamblul Constituţiei a fost votat în unanimitate de… maghiari, ceea ce anulează precedentul lor vot împotrivă, când Parlamentul a adoptat întâia Lege fundamentală. Dacă votezi modificări la un text cândva respins, înseamnă că, acum, ţi-l însuşeşti în întregul său. Nu-i cu putinţă, logic, să declari că n-ai acceptat şi nu accepţi art. 1, când îţi dai acordul total pentru noua formă a aceluiaşi act, în care articolul cu pricina a fost menţinut fără vreo modificare. De unde credem că se vede limpede: Constituţia României a fost votată şi de UDMR, aşa că aceste cronice bufeuri gen Tuşnad, cu clamarea „independenţei”, se aşază total în afara legalităţii. Nu-i cu putinţă să spui una şi să votezi… alta! Sau invers.