Mircea Radu IACOBAN

Specialitate românească: din când în când, ne luăm inima în dinţi şi punem degetul pe rană: dom’le, nu se mai poate! După care, repede, uităm, muşamalizăm, o-ntoarcem ca la Ploieşti. De nesuportat ideea că pensionarii, pentru a-şi mai subţia facturile întreţinerii, au ajuns să tragă apa la wc doar o dată pe zi (caz autentic, relatat în presă), în vreme ce nişte fetişcane şi nişte băietani cu caş la gură încasează în dorul lelii lefuri de sute de milioane din pirpiriul buget al statului. Prim-ministrul a înfierat flagranta inechitate, a combătut vehement neruşinatul abuz şi a promis măsuri drastice. Bine înţeles, fâs de doi bani: lefurile ce sfidează elementarul bun simţ rămân neatinse până la pensionarea amploaiatului; ele vor fi ajunse din urmă (!!) de restul muritorilor prin entuziastele creşteri salariale anuale. Probabil, în anul 2364. Halal rezolvare! De râsul curcilor!
Explicaţia e simplă: confruntându-se lista privilegiaţilor cu tabelele sponsorilor de partid, se va vedea că apar identităţi deranjante, şi cum să se afecteze tocmai interesele activului de bază? Că de aia i-a înşurubat partidul în locşoarele cu pricina: să încaseze, dar şi să mai cotizeze. Al doilea regiment de privilegiaţi plătiţi regeşte într-o ţară calică („în interesul populaţiei”, afirmă o anumită doamnă, numai bună de pus în cânepă, să sperie ciorile) , magistraţii, şi-au rezolvat singuri problema, acţionând statul în instanţă şi judecându-l… tot ei. Culmea absurdului; ca la noi, la nimenea!... Zeci de mii de diplome urmează să fie completate pentru aşa zişii absolvenţi „la distanţă” (de carte) de la „Spiru Haret”, cea mai mare fabrică europeană de scos universitari pe bandă rulantă contra cost. Drept pentru care se depopulează universităţile de stat (la Politehnica din Iaşi, 200 de candidaţi pe 1500 de locuri!).
Când mă gândesc cât de greu se intra la o facultate pe vremea mea – pe atunci funcţiona o altă şmecherie: majoritatea locurilor era rezervată fiilor de muncitori – şi cu cât sârg ne-am tocit coatele, vreme de cinci ani, în amfiteatrele universităţilor, învăţând în draci şi ceea ce era util viitoarei meserii, şi altele deplin prisoselnice, vieţuind în cămine studenţeşti nenorocite, câte 41 într-o cameră, am senzaţia că însăşi ideea de studenţie este acum alta, trimisă din ce în ce mai mult către derizoriu. Atunci, urmai o şcoală superioară în primul rând ca să înveţi carte.
Acum, tăticii plătesc sejurul universitar şi taxele împovărătoare pentru atingerea singurei ţinte de interes: diploma odraslelor. Sigur că nu se poate generaliza în absolut, după cum la fel de sigur este că şcoala românească nu scoate tâmpiţi (cu hiba asta te naşti şi cu ea mori), ci, când se dau diplome cu hurta, doar nepregătiţi şi improvizaţi. Deverul fiind atât de mare, întreprinzătorii de la „Spiru Haret” au fost nevoiţi să deschidă un departament special, cu sediu propriu, destinat unei singure activităţi: completarea şi eliberarea diplomelor. Şi când ziceam că se va diminua cumva producţia de-a dreptul imorală a băcăniei universitare cinic botezată cu numele unui mare dascăl şi ctitor de şcoală, iată din nou fâsul românesc cel de toate zilele. Partidul constată că s-a greşit – doar zecile de mii de meta-absolvenţi, plus membrii familiilor ofuscate, reprezintă ditamai rezervorul de voturi, şi-n toamnă avem alegeri. Poţi să rişti? Mult mai simplu este să laşi lucrurile în matca lor puturoasă: îmbogăţi-ţi-vă peste măsură manageri de şcoală nouă, „România de mâine” (titulatura postului tv propriu) rămânând să fie construită şi gestionată de absolvenţii de azi – trei lei legătura. La loc comanda s-a ordonat şi-n privinţa majorării lefurilor în învăţământul de stat. Entuziasm general, lacrimile ministrei, vot unanim în Parlament. Ei, şi? Nimic, fâs, fâs, fâs. Şi iar fâs.
Tot un astfel de fâs se pune la cale şi-n scandalul Ridzi. Dacă un ţăran fură o găină, face puşcărie. Dacă o ministră sfeteriseşte saci de euro, preşedintele ţării îi ia apărarea, într-un discurs absurd şi incoerent, ocărând… presa, fără de care furăciunea mergea înainte bine mersi. Când toate vin de se leagă („dai în Ridzi, dai în Eba, dai în Eba, dai în Băse”), nu-i nici o şansă s-o vedem vreodată la Tribunal pe inculpata Ridzi. Fiindcă la noi, vorba lui Caragiale, toate se modifică, dar nu se schimbă nimic. În bine.