Mircea Radu IACOBAN

Încep cu sfârşitul, citând dintr-un referat oficial asupra execuţiilor din Valea Piersicilor (Jilava, iunie 1946): „Cel mai bine s-a comportat Alexianu, care, cu o atitudine marţială, înainta bărbăteşte spre locul execuţiei, fără nici o şovăire.” Peste câteva minute avea să fie răpus de gloanţele unui pluton nici măcar costumat cum se cuvine în uniforme militare.
Cine-i acest Alexianu?
A cam venit vremea să se afle. Studiile istoricilor şi colecţiile de documente recent publicate nu-s accesibile publicului larg (tiraje simbolice, preţuri prohibitive), iar televiziunile, cărora li s-a încredinţat mai mult sau mai puţin licit gestionarea istoriei neamului, n-au curaj să se avânte pieptiş în discutarea subiectelor fierbinţi: „să nu se supere ăla”, „să nu-i deranjăm pe ăia”, „ce-or să zică ăilalţi”… Gh. Alexianu a fost guvernatorul Transnistriei. Simpla pronunţare a numelui provinciei evocă deportările de tristă amintire, iar guvernatorul fiind autoritatea supremă în teritoriu, devine oarecum firească asocierea numelui Alexianu cu excesele nefericitei perioade. Nu şi în cazul în care istoria nu se judecă după ureche, ci în deplină şi responsabilă cunoştinţă de cauză. Alexianu n-a fost un politician de mucava, de genul lipitorilor de afişe ori contribuitorilor cu bani peşin din zilele noastre, ci un distins profesor universitar specialist în drept public şi drept constituţional (de altfel, n-a fost niciodată membru al vreunui partid politic).
Este unul dintre cei doi autori ai Constituţiei din 1923, prima lege fundamentală modernă şi democrată a ţării, a publicat 19 cărţi din domeniul ştiinţelor juridice şi zeci de studii în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. În noaptea în care au fost asasinaţi Iorga şi Madgearu, legionarii îl aveau pe listă şi pe Alexianu. În schimbul de focuri cu echipa morţii ce venise să-l ridice, a fost rănit grav la plămânul stâng, glontele trecându-i milimetric pe lângă inimă.
A rămas, după operaţie, cu un singur plămân, ceea ce nu i-a diminuat recunoscuta capacitate organizatoric-managerială, în virtutea căreia a fost numit guvernator al Transnistriei, zonă complet distrusă de război. Surse diverse şi credibile atestă că, în această calitate, Alexianu a izbutit remarcabile acte de caritate şi rezolvări cu forţe proprii a marilor probleme create de război şi deportări. Enciclica „Urbis et Orbis” a Papei Pius al XII-lea a fost emisă (unica în acel an 1943) în semn de „apreciere a acţiunilor de salvare şi într-ajutorare umane şi creştine” întreprinse de Alexianu în Transnistria. Rabinul şef al Clujului, Weinberger, va declara că pentru „acel profesor Alexianu al Transnistriei, care, prin ajutoare alimentare trimise, a uşurat viaţa a mii de oameni, atât de hulit şi omorât de comunişti total pe nedrept şi fără de mormânt, a plâns o lacrimă în sufletul meu.” Şef-rabinul Al. Şafran subliniază că toţi cei 11 guvernatori care, în perioada 1941-1944, au administrat şi condus zone din teritoriul sovietic ocupat, au fost judecaţi de ruşi în martie 1945. Zece au fost executaţi, iar Alexianu, achitat! Atenţie, de ruşi, la Odesa! Va să zică, au încercat să-l omoare legionarii, l-au scos de sub orice acuzaţie ruşii şi… l-au împuşcat „democraţii” români! Respingerea cererilor de graţiere înaintate lui Mihai I l-a făcut pe Maniu să observe că, din acel moment, „Regele şi-a pierdut subit din imensa sa popularitate.”
Iată şi aprecierea concluzivă asupra celor petrecute la 1 iunie 1946, conform aceluiaşi „Referat” oficial evocat la început: „Execuţia a fost făcută în condiţiuni mizerabile, o atmosferă de improvizaţie stăruia la fiecare pas, preotul (îl chema Totolici, n.n.) deprimat şi incapabil de a întări pe condamnaţii care trebuiau să moară, plutonul de execuţie, neinstruit, era format din elemente care parcă n-au ţinut niciodată o armă de foc în mână (…) a semănat mai mult a masacru decât a execuţie.” Dacă ne amintim şi scenele de la Tîrgovişte, nu ne rămâne decât să constatăm că nici când e să ne împuşcăm şefii, n-o facem cum se cuvine. Probabil, tocmai din pricina sentimentului de vinovăţie rămas treaz în subconştientul fiecărui participant la mascaradele judiciare…