Mircea Radu IACOBAN

Pur şi simplu fascinantă călătoria în timp, adevărată teleportare inversă, pe care ţi-o oferă orice raită prin arhive! Aici nimic nu este (încă) trucat, interpretat tendenţios ori cu bună ştiinţă „uitat”. Adevărat zăcământ de istorie în stare gemă, colecţiile de documente scot din uitare destine ale unor personaje despre care nimeni nu ştie mai nimic în afara etichetărilor oficiale, şi care ar merita un dram de atenţie barem pentru faptul că şi-au dat viaţa pentru ţară, ori li s-a luat viaţa în numele normelor morale (citiţi: politice) ale aceleiaşi ţări. Apărută sub coordonarea harnicului cercetător Gh. Buzatu, culegerea de studii şi documente „Trecutul la judecata istoriei” (Ed. „Mica Valahie”, Bucureşti) poate fi citită şi ca o carte de proză dedicată realităţilor jumătăţii veacului XX românesc, perioadă de singular dramatism, cu răsturnări de evenimente şi răsuciri de destine unică în istoria românilor. Şi mereu ai ceva nou de aflat, chiar dacă crezi că ştii destule.
De pildă: Antonescu a fost condamnat la moarte de „Tribunalul poporului”, în mai 1946, nu o dată, ci… de şase ori (!). La care s-a mai adăugat un panaş de condamnări formale, însă probante pentru sârguinţa acuzatorului public Săracu: de două ori temniţă grea pe viaţă, de trei ori temniţă grea pe timp de 20 de ani, de 14 ori degradare civică. Unele dintre capetele de acuzare, abandonate chiar şi de nemiloasa instanţă, azi sună, cum ar spune ştim noi cine, „ca dracu’”, fiindcă prea rimează cu alt proces cu cântec. Lui Antonescu i s-a reproşat acumularea de averi, precum şi subminarea economiei naţionale, aservită nemţilor (spre deosebire de ruşi, germanii au plătit în aur tot ce şi-au procurat de la noi).
Când românii vor musai să-şi împuşte conducătorii, au la îndemână cele două acuze-stas: averile, conturile în străinătate şi demolarea economiei ţării (care, şi-n timpul lui Antonescu, şi-n vremea lui Ceauşescu a atins multe cote record). Interesant de remarcat şi o ciudăţenie, cred, unică pe mapamond. La judecarea recursului (Înalta Curte de casaţie, 25 mai 1946) au participat (!) şi magistraţii Apostolide şi Mureşeanu, care… decedaseră! Pentru a nu se lungi procedura cu numirea de noi judecători, recursul a fost respins… prin spiritism: în numele răposaţilor, la rubrica „prezenţi domnii” a semnat… preşedintele Curţii! Dar cel mai emoţionant rămâne „Jurnalul de temniţă” al grupului Antonescu (aprilie-mai 1946), scos la lumină de cercetătorii Gh. Buzatu, Stela Cheptea şi Marusia Cârstea.
Nu luăm în discuţie aici culpe reale ori inventate, nici nu ierarhizăm vinovăţii: semnalăm doar încărcătura de interes a acestui document uman (70 de pagini) ce revelează crud trăirile unor oameni aflaţi în antecamera morţii. A fost plasat câte un gardian, 24 de ore din 24, în celulele lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Maria Antonescu, Const. Pantazi, Gh. Alexianu ş.a. Temnicerii nu-şi mai examinau, din când în când, prizonierul prin vizeta uşii puşcăriei Jilava, ci-l ţineau sub observaţie clipă de clipă, ochi în ochi, vreme de două luni, notându-şi constatările în rapoartele zilnice. N-aveau voie să discute cu deţinutul, nici să-i răspundă la cea mai neutră întrebare, chiar dacă li se înfăţişau cereri de ajutor medical (soţia mareşalului, grav bolnavă de stomac, vomita mereu mâncarea indigestă, Radu Lecca nu-şi mai putea folosi picioarele etc. etc.); notau, însă, toate micile întâmplări ale zilei în registrele de rapoarte, doar-doar o s-apară ceva în plus util acuzării. În faţa iminenţei execuţiei, acuzaţii s-au comportat total diferit: unii (I. Antonescu, Alexianu ş.a.) şi-au păstrat demnitatea până la capăt, alţii au luat-o razna (Mihai Antonescu „vorbeşte singur şi gesticulează din mâini”, Elefterescu „a cântat şi a dansat prin celulă” ş.a.m.d.)
Reacţii şi de mare interes scriitoricesc dacă vreţi, ale unor încarceraţi aflaţi sub spectrul morţii, extrem de revelatoare pentru diversitatea „eternului uman” şi transmise posterităţii de condeiele unor temniceri semi-analfabeţi. Dat fiind marele interes ale acestor relatări de serviciu, nu numai pentru împlinirea paginilor ştirbe din istoria recentă, ci şi pentru psiho-patologia situaţiilor limită, voi reveni.