Mircea Radu IACOBAN

Îmi ridic o mulţime de lume în cap scriind altfel despre Radu Duda. Observ că nimeni n-a făcut-o până acum – probabil fiindcă nu-s chiar la îndemână informaţiile elementare. Fără de care, însă, cea mai sumară apreciere, darămite sentinţe de tipul „actoraş” sau „actor mediocru” nu s-ar cuveni emisă şi pusă în circulaţie cu atâta nonşalanţă. Cum nu pot fi bănuit de prea apăsate sentimente pro-monarhice şi nici nu mă interesează toată încrengătura de capete încoronate, panaşul de rubedenii şi titulatura zornăitoare, constat cu surprindere că până şi regaliştii convinşi se crispează la auzul numelui Duda, considerat, se pare, un soi de intrus uzurpator. Este, desigur, problema lor şi-a lui.
N-aş interveni, dar o gazetăriţă mi-a solicitat un interviu telefonic despre personajul în chestie şi, la apariţia textului, am avut surpriza să citesc un subtitlu ce nu-mi aparţine şi-n discordanţă cu substanţa celor declarate: „Un actor mediocru”. N-am afirmat vreodată aşa ceva pentru simplul motiv că-i departe de adevăr. Din păcate, „Academia Caţavencu”, preluând materialul, a mutat accentul pe acelaşi titlu nefericit: „Un actor mediocru”.
Că nu-i deloc aşa se va vedea în cele ce urmează; nu ştiu dacă nu-i prea târziu, fiindcă etichetarea s-a încuibat în mentalul naţiei, căpătând nedrepte virtuţi… axiomatice. „Actoraşul” pe care l-am adus la Iaşi în 1985 a fost co-autor meritoriu al unor spectacole de succes, unele chiar memorabile („Doi pe un balansoar”, în tandem cu Carmen Tănase). Imediat după 1989, ca urmare a deciziei nr. 1 a „Comitetului revoluţionar” de la Teatrul Naţional, care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să desfiinţeze Secţia din Suceava a Naţionalului (unde adusesem o întreagă promoţie a IATC, fiindcă Iaşiul era oraş închis pentru orice categorie de absolvenţi), Duda, deloc prinţ, ci doar asistent la Facultatea ce-o absolvise, a izbutit un şir de turnee în ţări europene şi africane (mai târziu, asiatice şi americane), susţinând reprezentanţii nu tocmai la îndemâna şi pe puterile obişnuiţilor pălmaşi ai scenei.
Revelator pentru personalitatea unui om de teatru nu este numai cum (şi cât) joacă, ci, în egală măsură, şi ce joacă, fiindcă opţiunea asupra paginilor menite să devină spectacol este principalul test pentru probarea calităţii intelectuale şi deschiderii către zonele teatrului aflate în atenţia publicului informat şi rafinat. Şi după accederea în familia regală („sunt un om norocos!” – declară în cartea „Şapte”) Duda nu şi-a părăsit profesia, punând în scenă, la Bruxelles şi Paris, poemul-fluviu „Inventatorul iubirii”, datorat scriitorului de origine română Gherasim Luca (Gille Deleuze, pretinde că Luca ar fi „cel mai mare poet francez în viaţă”!), a jucat Cehov pe Broadway, Kafka la Geneva, Oslo, New York, Washington, Chicago, Helsingbor, Paris, Barcelona etc., fiind convins că „atunci când eşti propria-ţi instituţie” nu te poţi realiza dacă uiţi că „destin înseamnă decenţă”. (Precept de la care, să recunoaştem, până acum n-a abdicat.)
Din nou la Bruxelles, pune în scenă şi susţine un spectacol Bacovia („Plumb”), joacă „Salomeea” de Wilde, la Londra; apoi, la Teatrul parizian „Molière” şi, la Bruxelles, „Scrisorile” lui Eminescu, cu intruziuni de text în limba română. Lista reprezentaţiilor, adeseori de tip one man show, şi a oraşelor de pe mapamond în care a jucat este mult mai lungă şi n-a fost vorba de spectacole ocazionale, la reşedinţe cu ştaif (sigur, au fost câteva: pe Duda l-au aplaudat capete încoronate şi sumedenie de prinţi şi prinţese - dar nu asta ne face să discutăm despre actorul Duda), ci în primul rând s-a produs pretutindeni în faţa publicului obişnuit, susţinând şiruri de reprezentaţii, nu întotdeauna, dar adeseori cu sală plină.
Mă-ntreb câţi actori români posedă o astfel de „mapă profesională”? Iar cartea „Şapte” va constitui o surpriză pentru cine se încumetă s-o ducă până la capăt: relevă real talent scriitoricesc, cuprinde acolade cu referiri de rafinată ţinută intelectuală şi perpetui întoarceri ale gândului către „acasă” („în Copou, acum ninge” – notează, plimbându-şi privirea peste New Yorkul înnegurat). Şansele lui electorale mi se par mai iluzorii decât pânza de păianjen a spectacolului înfiripat din vorbe, lumini şi întuneric. Oricum, pentru mine a rămas doar Radu, actorul de talent, simpatic, modest şi inimos, căruia, în 1985, îi dădeam cheia modestei garsoniere dintr-un bloc sucevean…