Mircea Radu IACOBAN

Cartea „Hoţia la români”, de Marius Ghilezan, începe abrupt: „se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii”. În numele acestui impersonal „se spune” poţi decreta orice – inclusiv enormitatea că românii sunt cei mai teribili hoţomani din univers. Nu mai contează cine spune că… „se spune”. Dac-o face Nicolaiciuc, suntem obligaţi să-l credem: are, ca să zic aşa, temei legal. Numai că peste doar câteva pagini, autorele însuşi desfiinţează sentinţa cu care-şi prefaţează demonstraţia, scriind că „acel se ştie, se spune, se vorbeşte, nu-i altceva decât un virus care omoară onorabilitatea; nu mai există caractere, ci o masă de suspecţi.” Iar românii, cu mic cu mare, nu-s doar suspecţi, ci, crede Ghilezan, o naţiune care deţine recordul mondial al hoţiei. Dixit! Şi tu, şi eu, şi restul concetăţenilor, nu suntem altceva decât o masă de hoţomani din născare; de-a lungul veacurilor, românii n-au făcut altceva decât să fure şi să tot fure!
Este interesant de urmărit, citind această cărţulie cu coperţi îndoliate, ornate, desigur, cu tricolorul găurit, cum trecerea de la particular la generalizări prăpăstioase mistifică adevărul de dragul unei demonstraţii întemeiată şi pe realităţi incontestabile, dar şi, forţându-se evident nota, şi pe fleacuri de tipul… furtului miresei în ceremonialul nunţii, pe versurile „căţeluş cu părul creţ / fură raţa din coteţ”, ori pe observaţia (falsă) că toţi românii îşi etalează pe pereţi carpete cu „Răpirea din Serai”.
Neîndoielnic, premisele sunt reale şi dureroase: în ţara noastră s-a furat şi, mai ales, se fură în mare veselie, datorită mai ales faptului că hoţii sunt patronaţi de hoţi. Marile averi agonisite de îmbogăţiţii de război (războiul românilor cu sărăcia) nu-s numai suspecte, ci întru totul condamnabile penal. Că nu se sinchiseşte nimeni, e altă poveste, deloc explicabilă prin tare genetice şi particularităţi proprii doar acestei etnii. E-o infamie să decretezi că „românii e hoţi”, după cum absurd ar fi să afirmi că „românii e cinstiţi”. Că, în ultimele două decenii, pădurea a fost năpădită de uscături nu-i nicidecum temei pentru auto-blamări masochiste – acum, la modă.
Cu un astfel de mecanism al argumentaţiei, cartea „Beţia la români” ar concluziona că suntem cea mai alcoolizată naţiei de pe mapamond, iar „Curvăsăria la români” ar legitima afirmaţia că, la Carpaţi şi Dunăre, s-ar situa polul imoralităţii. Cât despre argumente… Eroii baladelor n-ar fi altceva decât nişte hoţomani ordinari, fiindcă, nu-i aşa, haiducii furau – omiţându-se finalitatea raptului: luau de la bogaţi pentru a da la sărmani. Esenţa cinstei ar tezauriza-o regalitatea – sărindu-se cu vinovată miopie peste episodul Carol al II-lea, de departe cel mai corupt monarh din Balcani.
Teza „poporul român este unul din puţinele care apreciază hoţia, chiar o ridică pe soclu” este argumentată cu… „Mioriţa”! Şi din lexic sunt adunate „probe”, autorul înşirând cuvinte incriminate, care, de fapt, nici nu-s româneşti: a paşli, a sfeterisi, a şucări, a mangli, a ciuşdi. Doar de două ori în perioada post-revoluţionară, crede Ghilezan, s-au înregistrat pauze… la furat: când a murit Coposu şi când ne-a vizitat Papa. Am mari îndoieli că şuţii din Obor au renunţat temporar la mangleală din pioşenie pentru trecerea lui Coposu la cele veşnice; mai degrabă aş zice că-i vorba despre fantazări pur şi simplu ridicole. După ce sunt anatemizaţi cei care şi-au clădit averi pe rapt, camătă şi înşelătorie, Ghilezan uită şi acuză statul că „s-a îndărătnicit să nu dea proprietăţile înapoi”. Desigur că-i şi aşa, dar mă întreb cât de cinstită a fost agoniseala cămătarului din Paşcani, ale cărui rubedenii au venit din alte zări pentru a pretinde retrocedarea unei jumătăţi din centrul Iaşilor. Până una-alta, li s-a retrocedat casa în care s-a născut Alecsandri, din care a trebuit izgonit Muzeul Teatrului (în oraşul în care s-a născut teatrul românesc!)
În ton cu Ghilezan, Mircea Mihăieş afirmă, în „România literară”, că „o carte despre onoarea românilor n-ar depăşi câteva paragrafe.” Aşa să fie oare? Nu se răsucesc Brâncovenii în mormânt?